Asociaţiile filantropice trebuie organizate şi în Romania

Moto: Cei răi nu se nasc totdeauna răi (Teognis)

România, ca ţară europeană este rămasă în urma nevoilor societăţi Europei Unite, inclusiv în domeniul organizaţiilor non-guvernamentale (a ONG-urilor) şi a societăţii civile cu rol educaţional şi filantropic de pe lângă orfelinate, leagăne, creşe, copii ai străzii, case de corecţie, etc. Şi sunt multe din ramurile asistenţelor sociale nemenţionate în care suntem ca şi inexistenţi, iar administraţia rămâne insensibilă la asemenea nevoi. O statistică recentă evalua numai numărul de copii ai străzii din Bucureşti la 2500 de “aurolaci” autentici care trăiesc prin camale, alături de şobolani, iar din aceştia, 50% sunt analfabeţi. Alte statistici care par mai verosimile spun că numărul lor este dublu. Aceşti copii au ajuns în acest stadiu de decadenţa deoarece au fost lipsiţi de copilărie, Ei provin din familii dezorganizate sau decăzite care preferă să-şi ducă viaţa prin canale, decât să audă cum se bat părinţii lor sau cum tatăl lor îşi bea nu numai banii, ci şi minte. În acest mediu neospitalier şi chiar primitiv, ei se simt mai liberi, fără să fie obligaţi să fie martori când se bat două nevoi, aceştia fiind părinţii lor. Copilărie ar trebui să însemne tandreţe, duioşie şi iubire, precum şi îndrumare spre cinste şi omenie din partea părinţilor şi a societăţii. Unii din aceşti copii, ajunşi la adolescenţă sau la maturitate se trezesc infractori gata calificaţi. Dar nu statistica ar trebui să ne impresioneze, aceasta având numerose inexactităţi, ci realitatea crudă, că cei mai mulţi copii din România trăiesc, practic, ca şi cum n-ar avea părinţi care să-i îndrume cu adevărat, deşi, scriptic, îi au. Dar numai scriptic. De aceea, aceştia preferă să se refugieze de proprii părinţi. Acestia sunt, fie incompetenţi, fie prea ocupaţi cu felurite treburi şi lăsaţi de capul lor, trecând iniţial prin etapa de copii ai străzii. Copii trăind într-un asemenea climat, îşi transformă inima tandră de copil, într-o inimiă împietrită şi chiar cu porniriprimitive. Şi ne mirăm de ce societatea este pe alocuri atât de decăzută.


Foarte mulţi tineri se mândresc cu titulatura că sunt “băieţi de cartier”, iar la un alt pol, alţii se mândresc că fac parte din copii “ðe bani gata”. Atât unii, cât şi alţii, deşi au casa şi masa asigurate (unii chiar din belsug), nu se poate spune că duc o viaţă familială normală, de copii şi de adolescenţi cu un grad de sensibilitate şi de colaborare familială. Ca şi copiii străzii, mulţi din copii care duc o viaţă de huzur, viaţa lor este golită de conţinut superior. Mulţi, deşi sunt înbuibaţi cu toate bunătăţile, sunt lăsaţi de capul lor. Ei însă n-au avut parte de balsamul zâmbetului şi al mângăierilor materne şi paterne autentice – în realitaate cele considerate mai valoroase – decât formale şi ocazionale, căci n-au avut de la cine să le primească, părinţii fiind prea ocupaţi. Alţii n-au avut de unde să vadă şi să audă decât să asiste la scandaluri şi exemple rele.
Trăind viaţa autentică de la ţară, am fost impresionat să aud adesea convorbirea tandră dintre ţăran şi vita din grajd. În prezent, chiar si acolo dispare această coabitare. Aceşti copii, evident că preferă strada şi gaşca în locul insultelor şi “convorbirilor” mitocăneşti dintre mama şi tatăl lor. Sunt convins că dacă cineva le-ar fi deschis la timp “obloanele sufleteşti” spre a le primeni de îmbâcseala lăuntrică, pentru a putea privi şi spre un “peisaj familial senin”, mulţi din ei ar deveni receptivi, ajungând oameni de cultură, de artă etc., nu numai spre binele lor şi a familiei pe care ar întemeia-o, dar şi a societăţii în care vor trăi.

Salariatele de la căminele la care au fost crescuţi unii copii de la creşe, leagăne şi cămine, îşi au şi ele casele cu problemele lor omeneşti în desfăşurare, cu buna sau proasta lor creştere de acasă. Vorbesc ca unul care am avut ocazia să cunosc îndeaproape aceste medii în cadrul atribuţiilor de serviciu. Ele vin aici doar ca salariate, în calitate de “locţiitoare de mame” (dacă se poate spune chiar şi aşa), dar fără o “chemare “ spirituială decât întâmplatoare. Unele se achită de treabă la fel ca taxatoarele de la o parcare auto. Parte din eke se comportă la fel de brutal, inclusiv cu copiii lor de acasă care devin la fel de bădărani. Pe unele, când le văd copiii din creşe, încep să plângă încă de la distanţă, îngroziţi, în schimb, când le văd pe altele se bucură căci de pe faţa lor emană un alt gen de “unde calorice” decat cele pe care pot fi ascunse. În lipsa căldurii sufleteşti, personalitatea acestor copii va deveni una frigidă, chiar duşmănoasă, iar din rândul acestora, ca şi a altora care au avut parte de brutalităţi familiale, se vor recruta violentarii, borfaşii şi boschetarii, precum şi cei care formează lumea interlopă şi a delincvenţilor de mâine.
Numai cine a avut ocazia să urmărească comportarea acestor “aurolaci” în viaţa lor intimă, îi poate înţelege apucăturile primitive. Dobândindu-le încredere – ca unul care a fost acceptat să intre în vorbă deschisă cu unii din ei – poate înţelege că cele spuse aici nu sunt simple vorbe brodite, ci fapte pe care le consider urgenţe ce n-ar trebui să sufere amânare. Când ai reuşit să obţii favorul ca să pătrunzi printre ei, parcă ai pătruns într-o altă lume. Este un climat intermediar dintr-o rezervaţie de primate mai evoluate şi de oameni cu compotări primitive care îţi dă o senzatie de detaşare de lume, ceea ce explică fenomenul că deşi li se oferă condiţii hoteliere cu paturi curate şi mese asigurate, ei fug de acolo, revenind în mediul lor primitiv. Dacă aş fi persistat, poate mă alegeau “sef de haită”. Cu toate eforturile binevoitoare întreprinse de stat, cei ajunşi în acest stadiu sunt foarte greu de adaptat la viaţa pe care noi o numim civilizată, căci ei au fugit de un mediu care îi deranja şi mai mult, dornd să devină independenţi, sfidându-i pe părinţii lor decăzuţi. Unii psihologi ar putea intra printre ei, la fel cum se expun unii ziarişti în teatrelede luptă, atrăgându-i pe unii şefi din asemenea găşti ca să facă parte din formaţii lăudabile, oferindu-le, cu tact şi perseverenţa, opţiuni mai tentante. Dacă ar exista cât mai multe femei (dar şi bărbaţi), cu înclinaţii filantropice, ar putea să se mândrească (în intimitatea lor sufletească), cu recompensa că au îndreptat spre bine paşii, măcar a câte unui grup resrâns de potenţiali infractori, convingându-i şi deschizându-le farmecul adevăratei trăiri.
În profesia pe care am exercitat-o mi-a fost dat să disting nu numai numeroase familii mizere şi decăzute, dar şi numeroase familii simple, dar pline de nobleţe. Primele ar putea (printr-un aport social) să se “umanizeze” şi chiar să devină persoane onorabile.

În iunie 1940, cănd s-a anunţat raptul Basarabiei şi Bucovinei de Nord, sute de mii de cetăţeni au fost nevoiţi să fugă din calea invadatorilor cu doar ce aveau pe ei sau cu ce puteau duce cu mâinile. Ca elev adolescent, am fost mobilizat la Cluj să adun de la locuitori, îmbrăcăminte, utilaj moale şi de uz casnic.. Ne-au trebuit căruţe, ca să colectăm dint-un sctor limitat, atât era de înclinată populaţia să le vină în ajutor. Astăzi, când lumea este mai înstărită, la un asemenea semnal de ajutorare a pupulaţiei nevoiaşe, s-ar putea recolta camioane de bunuri, dar ar trebui să existe organizaţii care să asigure depozitarea şi distribuirea acelor bunuri.
*

Astăzi, după intrarea României în Uniunea Europeană, trăim (sau ar trebui să trăim) momente de mândrie naţională în care ţara ar putea fi stimulată să se îndrepte pe un făgaş al civilizaţiei, al unei reale culturi, a cinstei, a curăţeniei fizice şi sufleteşti, a unei mai bune educaţii şi a eliminării dintre noi a urei, a necinstei şi –.poate – a vulgarităţii. Acest ultim deziderat ar putea deveni mai greu, căci aici ar trebui implicaţi şi unii şefi (şi şefe de partide), parlamentari şi chiar profesori univessitari). Dar nimic din toate acestea nu se va putea realiza fără aportul unor organizaţi nepartinice şi nonguvernamentale, predominant feministe cum ar fi (printre altele): Asociaţia Filantropică a Femeilor din România (AFFR), Asociaţia pentru Emanciparea Femeilor din România (AEFR), Asociaţie pentru Educaţia Mamelor şi a viitoarelor mame din România (AEMVR), Asociaţia de Conservare Etnografică şi a Specificului Românsc (ACESR) etc. Aici nu vorbesc de organizaţiile de promovarea unor talente şi înclinaţii meşteşugăreşti (gospodărie, croitorie, împletituri, sculptră, artă naivă şi chiar “cameriste”) care existau din plin în perioada interbelică, faţă de care am decăzut Organizaţiile non-guvernamentale existente (ONG-urile), sunt abia la început. Ele n-au ajuns să fie destul de bine închegate pe plan naţional, deşi potenţialul feminin ne este reprezentat de jumătate din populaţia ţării. Acestea ar trebui să-­şi poată spune cuvântul influenţând, nu numai Opinia Publică din România, ci şi Parlamentul, Executivul şi mai ales mass-media prin atâtea jurnaliste cu asemenea vocaţie, dar nebăgate în seamă. Dar, remarc că organizaţiile de femei s-au constituit sectar, pe partide politice, din care vor rezulta alte rivalităţi ce vor duce la alte dezbinări, în loc ca ele să se organizeze pe preocupări comune, apoi pe localităţi şi pe sectoare, cu scopul de a le creşte eficienţa prin unirea forţelor.
În ţimpul studenţiei mele, preoţimea (ortodoxă şi greco-catolică) organiza la Cluj asociaţii filantropice care descindeau în familii şi colecuivităţi care se întreceau între ele în emulaţie. Mărturisesc că am făcut patrte din amândouă confesiunile, făcând chiar legătura între ele cu succes.
Am fost deadreptul uimit să costat deosebirea de emancipare între nivelul ţărăncii maramureşene din perioada interbelică a adolescenţei mele şi a celei de astăzi, fondul sufletesc rămânând – îmi place să cred – acelaşi.. Astăzi stau şi privesc cu admiraţie când reporterii care se deplasează la sate şi stau de vorbă cu ţărănci bătrâne, să constat ce judecată politică şi gândire chibzuită posedă, poate mai sinceră şi mai autentică decat la cei cu multă carte, iar acest fapt ne dă speanţe.. Nu urmărim să fie instaurată feminocraţia, dar femeile ar putea avea o contribuţie mai hotărâtoare în emanciparea societăţii noastre care nu este nici pe departe valorificat. Ele i-ar putea sustrage pe soţii şi copii lor mai mari să o răreasă din mediul bufetelor, al cârciumilor, al discotecilor şi al jocurilor de noroc, însă cu mult tact şi diplomaţie, punând însă altceva mai bun în loc. Înainte de toate, statul ar trebui să scadă drastic sursa lor punandu-le impozitări mai mari. Dar pentru această extrem de grea misiune, trebuie ca însăşi concepţiile femeilor despre educaţie să se schimbe. Să-şi modifice strategia de gândire de până atunci, să-şi ia rolul lor social în serios. Căci de femeie depinde în cea mai mare măsură şi armonia familiei, prefăcându-se că nu bagă în seamă “nimicurile” cărora ar fi mai bine să nu le acorde importanţă. Să le treacă cu vederea. Să nu-şi pună mintea înfruntându-se cu fleacurile. Femeile să evite să devină făţiş “dresoare”, căci chiar şi un elefant poate fi condus cu un fir de păr din pieptănătura ei, dacă există tact, înţelepciune şi fineţe. Dar… “elefantul” trebuie să simtă şi el că în spatele lui există dragoste, nu numai ton poruncitor şi corp contondent care să-l doară. Nici unii, nici alţii nu trebuie să simtă că li se porunceşte. O femeie il poate conduce pe bărbat chiar şi …ascultându-l, sau dându-i imprsia că-l ascultă cu docilitate, influenţăndu-l Activitatea unor astfel de asociaţii ar.putea avea rezultate deadreptul miraculoase. Acest drum a fost deja bătătorit în unele ţari din Vestul Europei. Nouă ne-ar reveni doar misiunea de a-l copia. şi a-l aplica înţelept. Dar nu ca o constrângere ci ca un voluntariat. Enumăr succint câteva din aceste preocupări care să cuprindă azilele de bâtrâni, creşele de copii abandonaţi, copiii străzii, familiile cu probleme sociale speciale (violenţe familiale, abandonul şcolar, persoanele handicapate, familiile decăzute, familiile neajutorate, alcoolismul etc.). Asociaţiile ar trebui să dispună în primul rând de un capital uman caritabil de calitate şi de mai multe surse de finanţare, predominant sponsorizări. Dar noi comitem marea greşeală să ne descotorosim de aceste ajutoare valoroase, pensionându-i ca să facem loc tineretuli şi astfel să demonstră că scădem şomajul, în loc să-l reutilzăm în alte funcţii unde lipsesc aceste nepreţuite valori Doar cu ajutorul activ al femeilor şi al pensionarilr valizi vom reuşi sa mai facem căre ceva, iar ţara va izbuti să regenereze societatea înrăită şi debusolată de astăzi. Exisră atâţia pensionari cu putere de mincă care sunt traşi pe linie moartă ca unele vagoae, ei sufeind văzându-se inutili soccietăţii, Ei se demoralizează acasă unde nu-şi găsesc nici locul, nici rostul. Se satură şi de jocul de table sau de şah de la intrarea în bloc. Foşti profesori (şi nu numai), s-ar putea deplasa la cămine de bătrâni, la cămine de handicapaţi, la case de corecţie etc.unde ar fi aşteptaţi ca un mesia. Nici un om valid cu putere şi dragoste de muncă n-ar trebui iroisit, ci valorificat. Iar acest program, pus în aplicare, ar avea ca rezultat un real miracol naţional. Nici executivul singur, nici societatea civilă, nici biserica şi nici mass-media nu vor putea coordona această acţiune, ci doar în asociere. Dar cine să preia asemenea iniţiative a cărei conducere e aproape la fel de grea ca a unui guvern condus competent şi eficient ? Nimeni alţii (sau altele) decât colectivele, asociaţiile de ONG-uri coordonate de ordanizaţii ca de exemplu Alianţa Civilă, Gruparea pentru Dialog Social, Organizaţiile feministe de la nivelul partidelor, astăzi răsfirate să lucreze sectar, toate hotărâte şi decise să facă treabă. Să nu aibă România asemenea capacităţi, instrumente şi iniţiative.? Să nu fie România capabilă să le pună în mişcare ?. Nu nominalizez, dar am în vedere câteva nume de femei care ar putea realiza adevărate minuni în acest domeniu. Citez pe Maurice de Flenny care spunea: “Femeia este făcută spre a îngriji: ea excelează în anumite treburi. Femeile sunt mai perseverente, mai exacte, mai atente, mai răbdătoare şi mai blânde cu bolnavul şi – în general – cu toţi cei care suferă. Ele umanizează şi animează rigiditatea spitalului şi a aşezământuli respectiv cu mai multă dulceaţă, cu ceva mai multă duioşie”.

Construcţiile de case tipic româneşti şi revigorarea satelor

Construcţiile rurale, vor trebui să aibă un rol hotărâtor pentru viitorul turistic al României din anii ce vor urma, turism care acum e aproape inexistent, tot pe motive de delăsare, lipsă de iniţiative şi de curaj. În caz contrar vom fi depăşiţi turistic chiar şi de ţările vecine, dar dacă vom fi consecvenţi, vom deveni inbatabili în întreaga zonă. În interes naţional, noile construcţii rurale din anumite zone montane să nu fie admise, în nici un caz. fără adaptarea lor la specificul românesc, la fel cum procedează şi statele arabe şi orientale în general, care acceptă din plin modernitatea, dar numai adaptând-o şi subordonând-o specificului lor, ca şi cum însăşi modernitatea le-ar aparţine. În viitor, dacă un cosmonaut dintr-o navă cosmică s-ar catapulta accidental deasupra teritoriului României, ar trebui să recunoască că a aterizat în România, doar conducându-se după stilul caselor şi a portului locuitorilor, fără să întrebe localnicii unde se găseşte. Prin această autoapărare vom fi cu mult mai bine apreciaţi în exterior. După alegerea şi omologarea acelor modele de case stilizate şi lansarea lor pe piaţa sub formă de albume, ne-ar trebui o legislaţie care să îngrădească ametecul cu felurite trăznăi antistilistice şi antiartistice care ne transformă ţara într-un talcioc în care sunt amestecate toate genurile discordante, România devenind un ghiveci pocit de cel mai prost gust. Prin această manieră ne dezicem de noi înşine. Dacă dorim să ne impunem în lume, trebuie să dovedim că suntem “cineva”, începând şi sfârşind tot cu noi, iar aceasta s-o facem până nu va fi prea târziu. Politica etnografică pe care o urmăm în prezent este o adevărată “lepădare de sine” şi elogiere faţă de ceea ce le aparţine altora.

Începutul ar putea consta în a lansa pe piaţă câteva albume cu construcţii de artă ţărănească şi proiecte de modele cu următoarele exemple de conţinut: Case şi porţi ţărăneşti, Biserici cu turle ţuguiate din Nordul Transilvaniei (până mai sunt şi câte sunt),, Biserici pictate în exterior din Bucovina, Modele de troiţe cu specific românesc, Încrustaţii sculpturale româneşti de exterior şi interior. Toate acestea să fie fotografiatedin mai multe poziţii, atât din ansamblu, câtşi detaliu. Înaintea tuturor acestora să primeze modelele de case rustice cu specific românesc, dar cu funcţionalitate modernă”. Lista tuturor acestor titluri să rămână deschisă pentru specialişi care să o diversifice. Dacă m-aş simţi în stare mi-aş fi luat nepotul, student în ultimii ani la arhitectuă şi aş pleca cu el la drum, în stil apostolorum, ca să imprimăm pe peliculă acele valori, încă existente, dar numai ici şi colo, (fiind înlocuite cu “modernisme”, unele deadreptul anoste, chiar penibile. Autenticul nostru care abia mai “agonizează”, trebuie întâi să-l reanimăm, după care să-l valorificăm, după dictonul: “de la lume adunate şi iarăşi la lume date”. Din cauza indisponibilităţii mele legte de vârstă şi de sănatate, a trebuit să abandonez acceastă iniţiativă patriotică, dar şi pasionană pe care să o facă alţii, având asemeneaînclinaţii la care să se ataşeze mai mlţi studenţi, arhitecţi, etnografi sau fotografi pasionaţi în asemenea acţiuni, dar să nu lăsăm acest valoros tezaur să dispară. Îmnul nostru, “Deşteaptă-te române”, implică şi domeniul folcloric, ca şi alte domenii, dar dacă nu ne vom trezi înainte de a nu se “înnopta” deabinelea hiar şi în sufletele noastre), totul va fi depăşit, tardiv şi depăşit. Asemenea acţiuni să se extindă în întreaga ţară pe teme cât mai variate. Trebuie să acţionăm înainte de a se fi scurs tot nisipul din clepsidra de sus, păstrându-ne măcar modelele “de arhivă” după care vor trebui omologate, nu vom mai regăsi nimic din tot ceea ce am fost şi am avut, transformându-ne poporul într-o populaţie deloc interesantă şi aproape fără identitate, ca şi cum poporul nostru nici n-ar fi trecut pe aici. Toate acestea au fost bogăţii inestimabile, depăşind, asemenea monedelor antice, valoarea lor apusă, dar reînviată sub o altă formă, mult mai valoroasă Chiar şi comorile noastre dacice am ajuns să ni le furăm, ca apoi alţii să ni le vândă, tot nouă, dar cu valută forte. Acordăm valoare doar bancnotelor care foşnesc, fără sunet metalic, dar care poartă însemnele dolarului şi ale euro, deşi acele hârtii nu au nici o valoare spirituală intrinsecă.
Legenda spune că Pasărea Fönix a renăscut din propria cenuşă. Ca dovadă că acest mit a existat, o dovedesc însăşi faptele. Popoarele german şi japonez care au pierdut războiul, fiind nimicite şi umilite, au renăscut din propriile lor ruine fumegânde şi din propria lor cenuşă. Ele s-au impus lumii care astăzi le respectă chiar şi ca învinşi. Oare trebuie ca fotografii japonezi să parcurgă aproape jumătate din globul pănântesc ca să ne descopere autenticitatea specificului maramureşan, (astăzi în delăsare şi chiar abandonare chiar şi acesta), pe care fotografii japonezi să-l popularizeze apoi în Ameica şi peste tot în lume în locul noatru ? Trebuia ca evreul Adrian Costea din Franţa să se deplaseze cu automobilul personal, parcurgând mii de kilometrii prin ţară ca să fotografieze comorile naţionale din România, astăzi pe cale de dispariţie şi să realizeze un album fără pereche pe care să-l difuzeze pe cheltuială proprie, album cum n-am mai avut altul România, intitulat “Eterna şi fascinanta Românie ? Noi, din proprie iniţiativă, să nu fim oare în stare să ne valorifică singuri comorile materiale şi spirituale ca prin ele să ne evidenţiem ?

*
În două cărţi destul de voluminoase, aproape gata de dat la tipar, pe care le-am scris în anii imediat după revoluţie (deocamdată… “pentru sertar”), am argumentat asupra acestor valori de mare preţ care, din nefericire dispar încet dar sigur. Una din cărţi este intitulată: “Mărturisiri sub patrafir”, în care am descris, începând cu viaţa interbelică, evoluţia României până în zilele de astăzi, iar cealaltă carte intitulată: Proverbe şi aforisme comentate“, având ca subtitlu: “Luminează-te şi vei fii, voieşte şi vei putea” În amândouă am propus – printre altele – dezvoltarea şi diversificarea arhitecturii, culturii rurale şi a specificului românesc, ca şi neajunsurile ce s-au abătut asupra noastră.

În afara celor arătate, România ar trebui să profite de dărnicia şi frumuseţea zonelor subcarpatice de pe ambii versanţi ai Munţilor Carpaţi, ca şi din fascinanţii Munţi Apuseni. În toate acele zone, dar nu numai, s-ar putea construi case rustic, dar cu confort modern pentru a oferi pensiuni rustice, dîn cele mai predilecte atât pentru creaţie, cât şi pentru destindere, atât pentru amatorii români cât şi pentru străini, veniţi aici cu sau fără familiile lor, să găsască aici acele rare oaze de destindere şi de linişte cteatoare ce nu se găsesc în vacarmul metropolelor, nici chiar în insulele aparent izolate din Oorientul Îndepărtat sau din Oceania. Mereu ne tânguim cu lacrimi de crocodil că satele noastre montame se depopuliază şi din sate de munte, altădară cu sute de famili prospere, au mai rămas trei sau patru, alcătuite din bătrâni şi care lasă teritoriile să se degradeze. Familiile plecate sau alţi proprieteri cu initiativă ar putea învesti aici, costruind grupuri de case în stil rustic, cu mai multe camere şi cu climat de creaţie şi relaxare, unde, multe familii ar prefera să se retragă pentru a scăpa de vacarmul citadin. Această reală “industrie” concurenţială, dar deloc valorificată, ne-ar aduce mai multă faimă, mai mult prestigiu, dar şi venituri materiale incomprabil mai consistente decât prin căpşunărit. Am realiza, incontestabil, o mai bună cunoaştere internaţională a României decât ne fac astăzi bieţii aducători de valută chinuită ce se străduiesc pe meleaguri străine (mulţi în calitate de salahori necalificaţi), pentru ca să crească în ţară PIB-ul (Produsul Intern Brut). Aceste pensiuni având un caracter intim, interuman, aproape familial, ar ajunge să fie preferate hotelurilor de lux din marile metropole de patru sau chiar de cinci stele. Locatarilor temporali, ar putea lua, tot aici, lecţii de sculptută în lemn sau piatră, lecţii de călărie şi plimbări de agrement cu trăsura sau caleaşca, iar iarna, înfofoliţi în cergă şi cojoace, plimbări de neuitat cu sania trasă de cai cu zurgălăi sau lecţii de ski.. În afara acestora ar putea fi inventate atâtea alte plăcute şi relaxante modalităţi de petrecere a timpului lor drămuit (pescuitul, tenisul, patinajul, popicele şi chiar… “munca relaxantă a câmpului”)
Gospodinele noastre harnice, ospitaliere şi cu bun gust, sprijinite de soţii lor gospodari inventivi, ca şi de toată familia, ar putea dezvolta pe această cale, surse de câştig cinstit pentru o mare parte din populaţia ţării, cu condiţia primordială să se îngrădească în modul cel mai strict “kiciul” şi să se respecte, cu maximum de rigurozitate baremurile folclorice stabilite, ca şi igiena, căci în ceea ce priveşte buna cuviinţă nu duce lipsă românul. Spunând igienă, în afară de curăţenia desăvârşită, trebuie să se înţeleagă căile de acces, apa curentă, duşul, inclusiv bideul. Evident că toate acestea vor trebui precedate de instrctaje, ca toate acestea să se desfăşoare impecabil.
Prin această industrie bine ţinută sub control şi tot mai concurenţială, am face ca ţara să ne fie mai bine cunoscută, mai apreciată în lume şi mai respectată, fără să îinvestim sume propagandistice mari într-un lobby mincinos şi destul de ineficient, din care să se poată fura fără să se realizeze beneficii morale pe măsură. În plus, ne-am face cunosctă ţara prin ceea ce avem mai specific, mai frumos şi mai atrăgător în România, dar evitându-se improvizaţiile nestandardizate. Punând la punct şi o serie de trasee automobilistice locale, străinii ar descoperii, nu una, ci mai multe Românii pitoreşti. Străinii înşişi vor deveni cei mai buni propagandişti ai României în privinţa acestui tip de turism..
Pensiunile rustice, dacă vor fi bine gândite şi propagate prin albume cu amenajări, reaşezări şi mai ales prin costrucţii pentru un asemenea profil, înfiinţându-se, concomitent şi Școli de Arte şi Meserii, unele profilate pe sculptură în lemn, vor deveni surse reale de bunăstare. La intrarea şi ieşirea din toate satele ţării şi chiar la răscruci de drumuri, ar trebui să fie împlantată câte o troiţă şi să existe în faţa a cât mai multor gospodării ţărăneşti, porţi, cerdacuri sculptate, în interior, mobilă rustică, iar pe pereţi, icoane pictate pe sticlă, troiţe de perete şi cusături ţărăneşti. Am putea deveni cunoscţi pe plan mondial în acest domeniu care este pe cale de dispariţie. Învestiţiile în asemenea lucrări ar aduce multiple avantaje. Ne-am putea crea o ţară “cum alta în lume nu-i”.
Aceastea ar implica şi creşterea intensivă a nucului, a stejarului şi a pinului, precum şi împădurirea cu perdele forestiere de salcâmi a unor zone deşetice. Să ne ferim de oţetar care, deşi are o rată de creştere rapidă, nu este un pom de calitate superioară. Expresia de “Spaţiu şi stil mioritic”, luate astăzi adesea în derâdere de către incompetenţi şi inconstirnţi, ar trebui să devină embleme naţionale în permanentă creştere.

De pe urma unor asemenea îndeletniciri artizanale şi de pensiuni, paralel cu reţeaua de moteluri şi hoteluri de proporţii moderate, ca şi de arta culinaară, s-ar putea trăi mai bine decât de pe urma vânzării mâinii de lucru pentru străini, care, la timpul lor, au fost binevenite căci “ne-am format mâna” pentru a obţine un randament maxim în domeniul respectiv, schimbându-ne emblema de “ţiganii de români” (sub care astăzi am mai rămas cunoscuţi în lume), “în harnicii şi inventivii fraţi latini” care însă au avut ce învăţa de la ei ca disciplină a muncii şi cultură generală. După informaţiile ce ne-au parvenit, se pare că suntem bine primiţi acolo, iar pentru cei care ne fac de râs ţara în străinătate, românii ar trebui să găseasă ac şi de cojocul acelora care ne-o degradează. Cât mai mulţi români, şcoliţi sau mai puţin şcoliţi, trebuie să le înveţe limba, îndeosebi italiana, ceea ce este absolut posibil într-o vacanţă de vară, dacă se aplică un studiu intensiv. Se ştie că Uniunea Europeană urăreşte să stimleze prosperitatea satelor. Oare construcţiile la satele abandonate astăzi şi înlocuirea lor cu asemenea construcţii moderne, cu căile lor aferente de acces, n-ar fi oare exemple şi prototipuri de civilizare a satelor faţă de care ar urma să prmim inclusiv stimulente materiale din fondurile europene ? Dacă statul va rămânea “căpos” şi nu va prelua iniţiativa acestor pensiuni rustice – pe care să le amplifice la scara unei adevărate industrii naţionale – ar trebui să o facă iniţiativele particulare, asemenea unor mandatari de la care se vor contamina şi altii, căci turismul la noi în ţară este deficitar, deşi ne-ar putea aduce venituri preponderente, dar nu prin hoteluri uriaşe şi sfidătoare, construite din beton, fier şi sticlă. Acestea nu trebuie încurajate, decât cel mult motelurile la răscruce de drumuri. Să nu încercăm să imităm maniere comerciale “a la Las Vegas” sau din alte metropole de acel gen. Acum, când ne sunt deschise graniţele, cât mai mulţi locuitori ai unor asemenea zone geografice şi care sunt proprietari de asemenea terenuri ce se vor ridica în curând la sute de dolari metrul patrat, ar trebui să vizitese pe cont propriu sate montane din Elveţia, Austria, Italia etc. pe care să le fotografieze şi să chiar intre în vorbă cu proprietarii. După câteva reuşite particulare, se va implica şi statul cu investiţii mai consistente. Aceste pensiuni nefiind sezoniere, ci pe toată durata anului, va fi un alt mare avantaj pentru turismul nostru.

Numai prin noi înşine ne putem salva ca popor

Prin ce acţiuni specifice nouă, inteligente, cutezătoare şi aplicabile ar avea şanse România să se evidenţieze ca ţară de elită în lume ? Imitându-i doar pe străinii care o duc bine ? Parţial da, dar nu este suficient şi n-ar fi relevant. Aşteptând ajutor aşa zis “dezinteresat” de la străini ca ei să ne salveze ? Nici atât. Din contra. Alţii, dacă ar putea, ne-ar conduce la dislocare şi la desfiinţare, căutând ca toate valorile noastre autohtone să plece din ţară; îndeosebi tineretul creator împreună cu “pietrele grele”.Aceasta este o manieră pusă deja din plin în aplicare. Răspunsul la această întrebare.este altul. Unul ferm şi categoric: ne-am putea salva şi lansa ca popor, în principal prin noi înşine ! Dar pentru aceasta trebuie ca şi noi să ne schimbăm. Să ne revenim în fire. Să dovedim ceea ce putem să fim. În primul rând să renunţam la rivalităţile stupide şi la ţâfnele noastre care ne descalifică. . Să ţinem mai mult la “ţinuta noastră” de oameni demni şi la poporul nostru pe care să nu-l tot înjosim. Numai dacă ne vom respecta mai mult pe noi vom putea fi respectaţi de altii. Dar nu un respect prin infatuare şi aroganţă – ca până în prezent – ci prin mai multă seriozitate, corectitudine şi… “autocenzură”. În caz contrar, vom fi cel mult toleraţi în Uniunea Europeană, dar ca o naţiune periferică, plină de indivizi dubioşi ce trevuie sa fie ţinuţi la distanţă şi... “sub lupă” . Altfel spus, vom fi “monitorizaţi”, iar când se va ivi ocazia, vom fi – încet dar sigur – marginalizaţi. Europa are nevoie de parteneri adevăraţi, harnici, cinstiţi şi pe care se poate conta. Noi nu trebuie să fim nişte milogi ajunşi la “mărinimia lor avară”, ci partenerii lor egali, adică concurenţi reali. În caz contrar ni se vor pune atâtea piedici până când ne vor fugi valorile din ţară care încotro, zicând că nu-i de trăit aici, deşi avem o ţară mândră şi binecuvântată de Pronia Ccerească. S-a şi început părăsirea ţării pentru ca alţii, hapsâni, să ne ia locul, să ne conducă şi să ne exploateze, căci a mai rămas încă destul de cărat de la noi. Dar dacă nu ne merge încă bine astăzi, trebuie să facem să ne meargă bine mâine, căci se poate. Şi am putea-o face fără să miorlăim şi să spunem mereu că ceilalţi sunt vinovaţi şi nu noi. La autovictimizare ne pricepem, dar refuzăm să ne privim şi în oglindă ca să ne vedem în ce rasă de maimuţoi putem fi încadraţi. Dacă am fi obiectivi, ne-am speria de noi, dar nu cum arătăm în oglindă, ci cum ne comportăm în lume şi înţară. Geografic, România este amplasată – zicem noi – prea la est faţă de vest şi prea spre vest faţă de est, în loc să considerăm această poziţie intermediară ca pe una avantajoasă, de legătură, chiar strategică şi pe care să o transformăm într-un avantaj.
*
Tradiţiile noastre, care sunt realele noastre valori, le lăsăm să să se degradeze şi chiar să dispară deoarece, nu numai că nu ştim să le conservăm, dar nici măcar să le înţelegem, să ni le apreciem, să le menţinem şi să le valorificăm cu cinstire şi mândrie naţională. Le lăsăm în paragină fără ca măcar să ne luăm osteneala să le pătrundem valoarea lor intrinsecă, deşi am avut o avansată cultură a lemnului, a portului popular şi a vieţii rurale bogate şi profunde. Nu mai departe decât şindrilele de pe casele ţărăneşt din muzeul satului şi de peste tot, ca şi de pe bisericile cu turle ţuguiate din Nordul Transilvaniei, sunt lăsate să putrezească fără să fie protejate prin stropire cu pompa cu un strat de ulei ars provenit de la milioanele de automobile care ne poluează viaţa. Meşterii lemnari din zona carpatică a Transilvaniei construiau în centrul satului lor sau pe vârf de deal, câte o biserică cu turlă ascuţită. Artizanii din zona moldovenească au ridicat în schimb biserici sub formă de corabie (de navă care să-i mântuiască de la naufragiile vieţii), pe care le-au pictat în exterior şi interior. În satele mai ferite din calea invaziilor, sătenii şi-au construit gospodării cu cerdacuri şi porţi artistic meşteşugite, sculptate în lemn de esenţă tare, precum şi unelte de apreciabilă valoare artistică. Noi le lăsăm acum pradă cariilor şi putrezirii
Ne-am mai creat o artă populară extrem de variată şi de valoroasă artistic, cea a portului popular, a cojocăritului, a ţesăturilor, a pictării de icoane pe sticlă şi pe lemn, a olăritului, fără să ne lăudăm cu porţile noastre de intrarea în curte, de cerdacurile caselor, de nterioarele locuinţelor, broderiile populare etc. pe care acum le lăsăm să fie roase de molii şi de carii, fără să le păstrăm măcar modelele originale. Să ne gândim numai cât am fi astăzi de păgubiţi dacă iniţiative ca ale lui Dimitrie Gusti, cu creaţia sa genial inspirară: muzeul satului din Bucureşt, dar şi a altora, ca cea din Dumbrava Sibiului, cea de lângă pădurea Hoia de la Cluj etc. şi altele a căror iniţiatori le-a tot fost mereu descurajat elanul şi li s-au pus chiar piedici. Mai toţi, oricât s-au străduit, au trecut în anonimat, căci noi – gândesc unii – …trebuie să ne modernizăm. Putem fi în rând cu lumea şi dacă rămem pe mai departe tot noi înşine. Unde s-au mai văzut astăzi asemenea iniţiative care să-şi poată duce la împlinire iniţiativa ? Astăzi în schimb bate vântul a pagubă în sălile noastre ultraluxoase de la Cameră şi Senat din lipsă de cvorum, iar din cei puţini prezenţi, jumătate dorm sau citesc presa de afaceri. Aleşii noştri absenteişti se agită în schimb după afaceri… “lipsind de la şcoală” asemenea elevilor chiulangii care fug de la ore.
Ceea ce etalăm pe canalele televizoarelor în legătură cu folclorul nu reprezintă decât improvizaţii, amatorisme şi chiar nepricepere şi kici. Onorabilul critic de artă, Cristian Chizbăşan ne atrăgea atenţia cu îngăduinţa înţelegătoare: “Nimeni nu scapă de kitsch, pentru că absolut toţi oamenii trec prin momente de mediocritate, de lene, prostie şi indolenţă, dar trebuie să ne revenim şi “să ne exorcizăm” prin autoironie şi autocritică, sesizându-le şi indreptându-ne.” Cheltuiam în schimb bani din Bancorex ca să construim o imitaţie de turn Eifel şi alte asemenea bâlciuri şi kiciuri în plin Bărăgan. Aşa se întâmplă când banii sunt lăsaţi pe mâna risipitoare a agiamiilor. Astăzi lăsăm să se caricaturizeze chiar şi dansurile şi cântele populare, amestecându-le cu manele ţigăneşti şi cu influenţe anglo-saxone şi negroide
*
Prin ce ar avea România şansa ca totuşi să se impună în Europa şi în lume mărindu-şi pe merit bunăstarea materială şi prestigiul ? Aceasta nu este o întrebare retorică cum s-ar părea la prima vedere, ci una a cărei răspuns este: unic şi ferm: ”prin noi înşie !” În primul rând prin seriozitatea, cinstea şi hărnicia noastră şi apoi prin exploatarea resurselor de care mai dispunem, prin revenirea la trecut. Prin conservatorism. Prin arta sătească pe care să o valorificăm în stare autentică şi pe care să ne-o îmbogăţim şi să ne-o rafinăm, dar în stare cât mai pură. Am putea valorifica, ceea ce ne-au lăsat ca moştenire străbunii noştri pe care insă îi subestimăm din cauza superficialităţii, a infatuării şi a necunoaşterii noastre. Ni se pare că apropierea de autentic ar face….”să mirosim a stână”. Noi ne-am putea valida prin ceea ce s-a creat la sate, căci am dus, timp de milenii, aproape în totalitate, o viaţă rurală, dar profundă, plină de tradiţii, pe care poate că alte popoare din prejma noastră n-au trăit-o cu atâta intensitate. Noi n-am fost venetici. Noi am fost pereni. Avem datoria însă să ne scoatem trecutul la lumină, de acolo unde se află, mai ales din “lada de zestre” pe care unii o mai păstrează, dar care începe să prindă mucegai. Pe acstea să le primenim cu aer curat şi miros de busuioc sau de flori de iasomie.
Luaţi ca exemplu un autentic pieptar bărbătesc îmblănit, lucrat în Maramureş din zona Vişeului şi comparaţi-l cu imitaţiile de pieptare din postav sau din pânză peste care au fost cusuţi, aproape la întâmplare, ciucuri multicolori, apărând cu el pe scenă zicând că e folclor. În curând se va ajunge ca aceste veşminte să fie confecţionate din hârtie creponată. Cine mai crede sau se lasă împresiomat de asemenea spectacol de vodevil ? Din exponatele de astăzi aproape că nu rezultă decât nepriceperea, improvizaţia, sfidarea prezentatorilor şi kiciul. Noi nu-i putem “îmbrobodi” (păcăli) pe alţii şi nu ne putem păcăli nici pe noi. Cine apreciază frumosul, apreciază autenticul. Numai ceea ce este original va avea apreciere şi căutare în lume. România se va putea impune nu fandosindu-se prin imitaţii ce nu ni se potrivesc, ci doar prin stilizarea autenticului Şi toate acestea, până când nu va fi prea târziu! Până când nu se va irosi şi apoi caricaturiza această mare avuţie naţională, căci nici chiar lemnul luat ca model nu are nici durata şi nici rezistenţa pietrei şi a bronzului prelucrate în cetate.
. Pentru a nu ne contamina cu feluriţi “viruşi străini”, trebuie să se introducă un embago sever faţă de tendinţele de amestecătură a stilurilor fanteziste, antistilistice, căci ne putem moderniza fără a ne degrada pe noi, ci prin a ne purifica stilurile. Contaminarea cu “originalităti” lipsite de autentic, lasă sechele deadreptul mutilante asupra personalităţii noastre ca popor. Dezvoltând şi extinzând industria naţională multidimensională, am putea să ne impunem mai ferm în lume ca popor.
Fondul nostru etnografic este bogat dar nu ştim să-l valorifcăm. Să-l scoatem la lumină. Noi, văzând pe ce mâini stângi şi gândiri bonte am încăput pentru valorificarea acestor valori, dovedim că.nu avem o gândire deschisă şi “gânditoare”, căci nu ştim nici să ni le apreciem şi nici să le valorificăm. Ceea ce facem este doar formal. Pericolul cel mare nu este numai faptul că lăsăm să ni se degradeze chiar şi puţinul ce ne-a mai rămas din arta lemnului şi a pielăritului, dar mai ales că ne lăsăm invadaţi de felurite amestecuri şi improvizaţii care ne transformă ţara într-un talmeş-balmeş, în loc să ne restrângem în jurul unor modele prototip pe care să le standardizăm, să le stilizăm şi să le multiplicăm.. Amestecătura este o gravă ameninţare la puritatea stilului şi a valoroasei arte cu specific propriu. Ministerul culturii (dar nu numai), ar trebui să deţină şi un departament competent care să supervizeze etnografia.
Ceea ce se înâmplă în prezent în România şi…. “cu. românismul” nostru caricaturizat, este o a doua invazie barbară”, dar mult mai dăunătoare şi mai nimicitoare decât a hunilor, tătarilor şi a altor lifte care, după cum au venit, au şi plecat. Dar acestea nu s-au amestecat în autenticul nostru. Dar de acceastă ultimă invazie de stiluri şi de “anti-stiluri”, trebuie şi putem să ne apărăm astăzi singuri prin legi pe care autorităţile noastre să le aplice cu severitate fără să se lase “înduioşate” şi să nu admită abateri prin comisioane primite, îndeosebi la costrucţiile rurale, fie din nepricepere fie din dezinteres. Aici se potriveşte cel mai bine lozinca: “Nu ne vindem ţara”, dar ne-o lăsăm năpădită ca o grădină invadată de statuete viu colorate de pitici din ipsos şi de globuri multicolor înfipte în ţăruşi vopsiţi strident ca să atragă atenţia. În felul acesta, cu adevărat ne degradăm şi ne vindem ţara. Dar ceea ce este şi mai trist e faptul că vedem în satele din jurul Bucureştilor, case în a căror pereţi au fost înrustate sticle viu colorate şi cu pereţii multicor vopsiţ de a se distige de ai alor vecini, pentru a se distnge de altele şi mai deşuchiate şi toate acestea cu scopul de a-i impresiona pe străinii ce mişunau prin acea zonă.
Numai dacă ne vom păstra şi ne vom dezvolta puritatea şi specificul naţional, vom putea deveni cineva şi vom putea fi respectaţi şi apreciaţi. Aduică dacă vom şti să devenim noi înşine. Amestecul deavalma de influenţe străine reprezintă o adevărată implozie naţională de autodinamizare extrem de păguboasă. Aceste amestecuri, chiar dacă le-ar putea lua ochii unor nepricepuţii, trebuie să avem în vedere că nu sunt ale noastre şi că ne scad în loc să ne ridice. Prin asemenea improvizaţii oare nu ne batjocurim pe noi înşine ? Locuitorii din satele în care portul popular era tradiţional până îin urmă cu puţine decenii şi la care astăzi s-a renunţat, să şi-l procure, fie că este sau nu este şcolit” cel care îl poartă, ca astăzi să-l imbrace măcar dumineca când merge la biserică sau când iese să se intâlnească cu confraţii săi.

Fig.1: Părinţii mei ca tineri intelectuai în deceniul ’20 din seclul trecut, işiţi dumineca la plimbare pe străzile Vişeului

Noi românii suferim de un complex de inferioritate că specificul nostru naţional n-ar fi la înăltme şi că arta şi cultura noastră nu sunt destul de elevate. Trebuie ca poporul, chiar cel de jos, să demonstreze… “celor de sus”, contrarul Dar acest specific nu trebuie să se reducă ca exprimare doar la forme festive, ci să îmbrace forme autentice, fireşti, de masă, după cum era îmbrăcată populaţia noastră dooar în urmă cu trei-patru decenii, inainte de a ne fi… “modernizat”.

Fig.2. Fotografie autentică efectuată in timpul ocupaţiei maghiare a Ardealului de Nord, in cimitirul bisericii din Vişeul de Sus, cu ocazia pomenirii morţilor. In dreapta fotografiei, mama (in alb, alături de doi fraţi ai ei (Vasile şi Petru) şi a unei surori (Silvia)


*
Am trăit un adevărat şoc de mândrie naţională când, pe vremea “hulitului” am văzut în câteva vitrine de lux din mai multe oraşe mari europene, covoare (tip persan), etalate ca un val marin pe tot spaţiul larg al vitrinei pe care scria cu litere mari: “Romania”. Intram în magazin pentru a mă informa, prefăcându-mă că sunt cumpărător şi constatam că ţara noastră figurează la concurenţă cel puţin egală în vânzare, cu cele din Siria, Turcia, Tunis, Maroc sau Persia (Şiraz, Ispahan, Tebriz, Buhara etc.) Acele exponate româneşti aveau căutare bună căci occidentalilor le plăcea stilul şi modelele noastre mai aproape de autenticul lor. Deci, dacă suntem puşi pe treabă şi vrem, putem să şi realizam. Am demonstrat-o, dar am abandonat-o la prima noastră….“sperietură”. Pe lângă Muzeul Ţăranului Român şi al Muzeului Satului ar trebui să se creeze cel puţin o Secţie de Etnografie cu dublă subordonare: una faţă de Universitatea de Arhitectură şi Sistematizare şi alta faţă de Universitatea de Arte plastice, ca şi legături strânse cu Muzeul Țăranului Român şi cu Muzeul Satului. Sculptorii noştri în lemn ar putea lansa în lume chiar şi un stil românesc de sculptură decorativă şi de mobilă rustică românească, după maniera stilului florentin care a cucerit lumea saloanelor, stil care să fie lansat pe piaţa înternaţională. Această lansare să nu se facă nici în pripă, dar nici tergiversându-se prea mult pentru a nu ne-o lua alţii înainte. Întăi s-ar putea începe prin editarea unor caete cu modele în vederea unor concursuri profund analizate înaintea lansării oficiale, pe baza cărora să se construiască cel puţin două mari combinate de mobilă furnizoare în acest stil, unul în Moldova de Nord, în jurul oraşului Târgu-Neamţ şi altul în Transilvania de Nord, în zona Lăpuşului. Dacă începutul va fi bun şi va avea succes, s-ar mai putea înfiinţa asemenea fabrici în jurul localităţii Câmpulung-Muscel, altul la Copşa Mică sau în Vrancea unde mai există o asemenea tradiţie, dar care agonozează peste tot. Perspective am avea, căci imaginaţia nu ne lipseşte, în schimp ne lipsşte iniţiativa şi pornirea la drum care să ne îndemne la treabă. Oare să nu se găsească printre noi unii stilizatori, căci românilor le merge mintea şi au inclinaţii artistice ? Dar nu trebuie să ne împrăştiem, ci să ne concentrăm pe câtev obictive ţintă. Duşmănia dintre noi care ne roade ca un cancer, ne va retrograda, dacă nu ne va chiar extermina. Mi se pare deadreptul de neînţeles că aproape un analfabet ca Ceauşescu a putut avea atâtea iniţiative, curaj şi idei ca să se impună, inclusiv în politica externă, iar noi, cei “supraşcoliţi”, posesori de doctorate şi titlri universitare pompoase, ne pricepem mai bine la şmecherii şi la confruntări păguboase, decât la treabă temeinică ?

România sub comunism, sub neocomunism şi în timpul campaniei anti Băsescu

Asemenea capitalismului, comunismul nu are numai o singură înfăţişare, ci arătări felurite. Nici unul din aceste sisteme nu puteau fi statice, iar dinamism în societate stă la baza ascensiunii şi decăderii partidelor şi chiar a ţărilor, însă nu fără convulsiuni. Chiar şi la noi în ţară, comunismul a traversat mai multe etape cu chipuri felurite. El se arată ca un munte care apare diferit, în funcţie de poziţia din care este privit. De pe un versant se poate arăta prăpăstios, ameninţător şi plin de grohitiş instabil, în timp ce de pe alt versant poate apărea chiar îmbietor, dar numai la prima vedere. Toate faţetele au părţile lor tentante, dar înşelătoare. Neocomunismul, deşi pare o formă de tranziţie între cele două sisteme, face parte tot din comunism, mai ales în România, unde opozanţii comunismului au suferit o profundă păcăleală din partea celor care s-au lăsat convinşi iniţial în proporţie de peste 80 %. Neocomunismul este tot o faţetă a comunismului, cea mai perfidă şi mai înşelătoare în faţa căruia poporul român a plătit un foarte greu tribut.

a). Începuturile comunismului în România
Ceea ce spun mai jos sint lucruri arhicunoscute de populaţe, iar ceea ce voi rezuma nu reprezintă nici 1 % din ceea ca a reprezentat cu adevărar comunismul.
La instalarea comunismului autentic de la începutul anului 1945 din România, primul obiectiv urmărit a fost decapitarea vechii noastre elite, dar nu numai elita politică, culturală sau militară, ci chiar şi elita ţărănească, cea care reprezenta continuitatea tradiţional-structurată a poporului român. Lician Blaga spunea că eternitatea noastră s-a născut la sate. La instalarea comunismului în România se urmărea ca şi ţărănimea majoritară să fie reprofilată, confiscându-i-se însuşi obiectul muncii: adică pământul şi anexele sale de proprietate personală (vitele şi uneltele de lucru). Casele mai arătoase şi averile celorlalţi cetăţeni au fost confiscate cu duritate, iar întreprinderile, atât cele mari, dar şi cele mici au fost desfiinţate, iar foştii lor proprietari au ajuns nişte proscrişi după deposedarea lor de agoniseala de o viaţă.. S-a întâmplat ceva asemănător puilor de sub cloşcă cărora li s-ar fi jumulit penajul pentru ca toţi să se adune forţat sub aripile “protectoare” ale ei pentru a nu muri de frig. A fi avut casă naţionalizată sau de a avea rude în străinătate echivale cu un grav stigat pus pe fruntea celui care îl purta
Unda de şoc, cutremurul naţional provocat trebuia extins peste tot în ţară. În acest scop a fost introdus şi climatul de frică şi de supunere totală. Populaţia trebuia să trăiască cu spaima că în orice moment se poate aştepta la ceea poate fi şi mai rău, adică la arestări şi chiar la lichidare fizică. Dar acest climat nu se limita numai la măsuri administrative, ci trebuia concretizat prin acţiuni de verificare amănunţită a trecutului fiecărui cetăţean, după care se trecea la munca de jos sau chiar la arestări, deportări, lagăre de exterminare, după caz. În afara manierelor de subordonare totală a fost introdusă, “duba neagră” care era o altă emblemă sinistră a regimului. Ea te ridica noaptea de acasă, dar şi ziua de pe stradă, în văzul lumii, cea ce echivala cu un climat calculat de a induce spaimă şi supunere. Populaţia trebuia să trăiască în stare de incertitudine şi de totală dependenţă. Acesta era sistemul de a preveni orice tentativă de opoziţie. Se aplicau anii agrei de detenţie – de la zece în sus – chiar pentru supoziţii nereale şi nici măcar gândite de către acuzat, ci doar insinuate de alţii ca răzbunare, dar neverificate de autorităţi, căci nu era timp şi pentru asemenea “pierderi neesenţiale de timp”. Populaţia, ca să poată supravieţui, trebuia să se lase înregimentată cel puţin în aşa. numitele organizaţii procomuniste (sindicate, asociatii felurite, de exemplu “de prietenie” etc.). Lumea n-a avut o altă soluţie de supravieţuire decât supunerea declarată, cu toţii fiind puşi unor reeducări prin spălare de creere care, prin diabolismul lor, a prins câte ceva în populaţe. Ca să supravieţuieşti trebuia să devi făţarnic, de aici derivând şi prefăcătoria pe care o mai manifestă populaţia. Învăţământul ideologic generalizat era obligator chiar şi pentru gospodine şi pensionari.
După verificările minuţioase ale adulţilor, s-a trecut rapid la pregătirea “pepinierei de cadre”. Începând cu copiii, s-au pus şi bazele dosariadei de mai târziu, pentru a putea dispune de şantajarea fiecărui cetăţean pe bază de documente. Cei mai mulţi din acei copii sunt astăzi cadrele de bază ale social-democraţiei post comuniste hibride, adică cei care nu sunt nici comunişti, nici capitalişti, ci un fel de struţo-cămilă. Copiii şi adolescenţii neputând primi de acasă alte îndrumări din cauza fricii părinţilor de a nu fi depistaţi că au concepţii diferite faţă de cele primite în şcoală, au respectat cel puţin baza din doctrina în care au fost educaţi ca pioneri, iar ulterior ca UTC-işti (Uniunea Tineretului Comunist). Copiii, acei “ieniceri” (dar nu ai turcilor, ci ai comunismului), erau mai îndoctrinaţi pe vremea aceea decât înşişi membrii de partid care s-au născut şi au fost educaţi în burghezie, păstrând câte ceva din vechile structuri.

Dacă în perioada stalinistă ţara era împărţită între comuniştii atotputernici şi între ne-comuniştii obidiţi şi persecutaţi, în perioada comunist-ceauşistă, oficialităţile comuniste împreună cu cetăţenii au găsit un alt modus vivendi, unul de supravieţuire şi de coabitare reciproc-avantajoasă. Ceauşescu a avut meritul că a deschis larg porţile de intrare ale “comunismului”, desfiinţăndu-se chiar şi etapa intermediară destul de dură de “candidat de partid” care dura iniţial doi ani. Pe calea aceasta, fiecare din părţi se prefăcea că o crede pe cealaltă. S-a ajuns ca la căderea comunismului să se atngă colosala cifră cuprinsă între trei milioane şi jumătate şi peste patru milioane şi jumătate de posesori ai “carnetului roşu”, ceea ce reprezenta de trei ori mai mulţi membrii de partid la numărul de locuitori, decât în oricare altă ţară comunistă aflată sub vigilenţa Moscovei. În însăşi ţara de origine a comunismului, Rusia Sovietică, adică URSS care, la patru sute de milioane de locuitori, doar nouă milioane erau posesori ai carnetului roşu, pe când la noi, la numai douăzeci şi trei de milioane, numarul “comuniştilor” era dublu faţă de ei. La aceşti “comunişti de supravieţuire” din România (din care nici măcar un sfert nu erau reali), mai trebuie să se adauge alţi doi-trei membrii de familie de pe lângă fiecare posesor de carnet roşu, astfel încât România apărea o ţară comunistă, adică “o ţară roşie”, deşi doar se prefăcea că este. În realitate ea nu era nici măcar “portocalie”, ci una pestriţă. Numai astfel se poate explica prăbuşirea aproape spontană a comunismului la 21-22 decembrie 1989 şi nu datorată lui Iliescu şi a “emanaţilor revoluţiei”
După înlăturarea lui Ceauşescu au urmat paşii mari şi hotărâţi, dar nu spre democraţie autentică, ci spre neocomunism, ceea ce este cu totul altceva. Neocomunismul a fost un amestec de caricatuă, atât a comunismului, cât şi a capitalismului. A fost o păcăleală haină asupra amânduora.

b). Neocomunismul. În perioada neocomunistă, în locul ideologizării staliniste s-a recurs la o veche armă comunistă, când, în afara minciunii exprimate în faţă, se trecea la deformare a adevului, la starea inducerii în eroare a populaţiei, a dezinformării, adică a prezintării unui adevăr deformat, aducându-se argumente cu două sensuri.. De exemplu: “noi vrem binele populaţiei, dar pentru a-l realiza avem nevoie de linişte”. În realitate se urmărea linişte pentru a se putea acapara şi îmbogăţii în voie din imensele averi acumulate prin truda de până atunci a bietului popor. Minciuna sfruntată, ca şidenaturarea adevului aveau efectul unori arme de distrugere în masă care acţionau, chiar şi asupra conştiinţelor celor de bună credinţă. Arma de a te minţii în faţă, nesocotind adevărul, e ca şi cum ai susţine cu tărie în faţa adversarului că ghinda e mai plăcută la gust decât curmala, doar prin faptul că există ceva asemănare intre ele ca aspect. E adevărat că porcii preferă ghinda, însă, pentru aceasta trebuie să fii altfel structurat biologic ca să ai asemenea prefernţa. În realitate nici neocomuniştii nu credeau în asemenea spuse, dar, de pe urma unor astfel de susţineri şi raţionamente false, sistemul politic obţineau mari beneficii. Acesta a fost mai binele pe care ni l-au cadorisit emanaţii revoluţiei prin noul lor regim de “democraţie originală”.
Mai trebuie să reamintim faptul că ceeace n-a reuşit să realizeze regimul ceauşist în procsul de “comunizare a ţării”, a reuşit să realizeze din plin regimul lui Iliescu prin apariţia acelui neaşteptat fenomen inedit până la el: “apariţia unei noi categorii de cetăţeni, cel al nostalgicilor” în care, mulţi din cei care erau cei mai înverşunaţi duşmani ai lui Ceauşescu au început să-i aprobe unele măsuri care erau mai acceptabile, decât ale “urmaşului său”, Iliescu. Mai ales nivelul de trai a încceput să se degradeze îndeosebi în categoria de populaţie săracă. Pe mulţi adversari ai lui Ceauşescu îi auzeai spunând: “ce bine era pe vremea când ne era mai rău”
Mai trebuie menţionat că pe timpul lui Ceauşescu nu orice arivist sau lichea erau primiţi în partidul comunist. Se introdusese o triere reală şi severă de selectare, cu scopul de a se obţie eficienţă profesională. Leneşii şi cei prinşi cu acţiuni de necinste, erau respinşi, chiar dacă forţau intrarea lor în partid cu scop de a obţine beneficii. Persoanele corecte şi de valoare profesională şi morală erau căutate şi chiar rugate cu insistenţă să se înscrie în partid, pe considerentul că prin aportul lor partidul se întăreşte, ceea ce – trebuie să recunoaştem – era perfect adevărat. Acestora li se treceau cu vederea unele neconcordanţe politice statutare, în timp ce anterior, acste vederi erau considerate incompatibile principiilor comuniste. A fi fost exclus din partid era (anterior) un grav stigmat de vinovăţie ce plana asupra individului, dar, ulterior, numeroşi excluşi erau reprimiţi chiar cu onoruri şi cu scuze. Cei care se distingeau pentru merite profesionale, au ajuns să fie decoraţi şi apreciaţi, şi chiar promovaţi înaintea lepădăturilor intrate în prima fază a înscrierilor în partid, unele primind chiar sancţiuni pe linie de partid, deşi căutau să se dea tari şi mari, dar partidul n-avea ce să le facă. Trebuia să-i tolereze căci, totuşi, aveau origne socială “ultrasănătoasă”. Dar exiatau numeroase excluderi din partid chiar şi din această categorie, altădată extrem de privilegiată

Procesul Comunismului. Oricâte împotriviri i s-au adus, până la urmă era necesară o clarificare faţă de ceea ce a reprezentat comunismul în România care a durat aproape jumătate de secol. Acesta n-a fost un proces cu maniere juridice clasice, ci unul principial, alcătuit pe bază de documente întocmite de istorici, jurişti, documentareişi, foşti deţinuţi politici şi reprezentanţi ai societăţii civile care le-au analizat cu obiectivitate şi rigurozitate, fără idei duşmănoase preconcepute. Procesul a reprezentat o acţiune firească şi necesară în care au fost judecate faptele comise, din care comunismul a preluat puterea în ţară. Și unde putea avea loc o primă expunere de motive decât în camerele unite ale Parlamentului? Ceea ce s-a pertecut însă la citirea preambulului procesului de către Preşedintele ţării a fost o reală demascare celor care se opuneau ţinerii lui. Vacarmul ce s–a creat în Parlament, prin fluieruri, vociferări, tropăituri şi o amplă pancardă cu caricatura preşedintelui ţării aflat după gratii, pancardă purtată prin spaţiile Parlamentului de două persoane, din care una era însâşi preşedintele PRM, vor rămâne mărturii pentru eternizate în viaţa parlamentară mondială, alături de mineriade şi de alte asemenea grozăvii. Ne place sau nu ne place, dar peste trecutulul nostru recent, cu atâtea violenţe poliice, nu se poate trece cu vederea. Trecutul trebuie cunoscut întocmai cum s-a petrecut, cu păţile lui cutremurător de negative, chiar şi cu criminale odioase, dar şi cu numeroase realizări, inclusiv luptele ascunse duse în interiorul său Toate trebuie consemnate. Comunismul, deşi şi-a arătat mai ales faţă sa hidoasă, în interiorul lui au acţionat şi ne comuniştii, atât ca frână faţă de abuzuri, cât şi ca factor benefic, realizărilor, la care au contribuit toţi cetăţenii ţării. De la incompetenţa amestecată cu crima, a celor ridicaţi din straturile cele mai de jos ale societăţii din prima sa fază, din care mulţi veneau din lumea intelopă, până la reconstrucţia de fond a ţării, realizată de elitele din toate domeniile, s-a produs un imens şantier naţional comun. E drept că acele realizări tot s-ar fi produs, chiar dacă s-ar fi menţinut capitalismul, dovadă şi mai marilor înfăptuiri din acelaşi interval de timp din ţările capitaliste.
În afara realizărilor din infrastructură, în domeniul suprastructurii încă s-au obţinut rezultate notabile, ca de exemplu în domeniul învăţământului, a culturii şi a asitenţei sociale şi sanitare. O parte cu adevărat pozitivă a fost, nu numai lichidarea analfabetismului, ci şi stimularea culturii prin răspândirea cărţii la preţuri modice, a creerii de biblioteci şi a caselor de cultură de la sate, domeniii ce au decăzut simţitor, mai ales în perioada “de tranziţie”. Trebuie să recunoaştem că în condiţiile de atunci s-au obţinut realizări pozitive şi pe plan politic extern, în care fostul prim-ministru de atunci, Ion Gheorghe Maurer, alături de miniştrii de externe, Corneliu Mănescu şi Ștefan Andrei, au avut, de asemenea, un rol esenţial. Dacă în partea doua a regimului comunist (cu excepţia ultimului deceniu) am trăit un comunism cu o faţă mai umană, perioada de început (1945-1962) a reprezentat o orânduire mai rea decât un sclavagism dur. Era monstruozitatea comunismului stalinist. Dar faţă de răul de fond pe care comunismul l-a produs societăţii de bază, acel “bine” realizat prin comunismul cu faţă umană, va rămânea totuşi în umbra milioanelor de crime şi de suferinţe produse intenţionat în perioada de început..
Şeful statului, dl Traian Băsescu şi-a încheiat expunerea din camerele reunite ale Parlamentului, într-un vacarm penibil, ce nu poate fi etichetat decât ca degradant şi ruşinos pentru o ţară.democrată. In sală nu s-au auzit decât fluerături, tropăiturui şi huidueli care au durat pe tot parcursul expunerii sale, vacarm menţinut de sutele de tineri răspândiţi peste tot în sală, îndeoesebi la balcoane, aduşi cu camioanele de peste tot din ţară. Dacă nu ar fi existat microfoanele în apropierea gurii preşeditelui, care i-au înregistrat direct cuvintele, nimeni nu ar fi înţeles ce spune. D-sa şi-a încheiat expunerea prin cuvintele că acel comunism a fost un regim ilegal şi criminal, afirmaţie ce i-a înfuriat şi mai mult pe unii care, în acel for naţional superiorcare se declară iubitori de ţară. Dar oare cum altfel ar putea fi etichetat un regim care a promovat atătea atrocităţile ce nu pot fi contestate..
Acest proces nu va fi un revers al proceselor comuniste inumane şi discreţionare desfăşurate în anii 1945-1960 când fruntaşii Partidelor Istorice, dar şi unii membrii mai marcanţi, şi nu numai ei, au fst condamnaţi la temniţă grea pe zeci de ani de închisoare, unde au fost înfometaţi, batjocuriţi şi torturaţi, având ca unic scop: de a fi exterminaţi. Procesul Comunismului trebuie să fie şi să rămână un document istoric grăitor. Cel mai real document al istoriografiei româneşti, iar pe deasupra, el trebuie să aibă şi un substrat moral. El nu va avea nici un inculpat fizic în boxe, ci doar, cel mult câteva nominalizări, tot pe bază de documente. Vor trebui însă scoase la lumină ororile la care s-a recurs, mai ales a celor din perioada stalinistă, dar toate aceasta nu le stabilim noi. Acea carte neagră a comunismului va conţine, fortuit, şi file albe ce trebuie recunoscute. Acele “pagini aurii”ale comunismului, la care au contribuit în primul rând necomuniştii, dacă n-ar fi existat, poate că n-am mai fi existat nici noi astăzi ca ţară.
Cei care au trăit din plin perioada interbelică, apoi ambele forme de comunissm (stalinist şi ceauşist), ca şi postceauşismul iliescian, sunt în măsură să le vadă rezultatele comparativ pe toate patru, ca privite dintr-un singur unghi. Procesul comunismului trebuoe să rămână o acţiune deschisă care să fie mereu adăogit cu alte şi alte documente. Cine consideră procesul comunismului ca pe o inutilitate, nu poate fi considerat a fi un cetăţean român adevărat. Noi trebuie să ne cunoaştem trecutul după cum a fost el, cu bune şi cu rele, căci doar astfel ne vom putea lumina paşii asupra viitorului..

c). Campania de destituire din funţie a preşedintelui ales al ţării
O ţară nu poate trăi decât prin unitate. În condiţiile în care ne aflăm, ţara are mare nevoie de coeziune, dar şi de multă luciditate. Noi ţipăm din toţi rărunchii: “Capul lui Moţoc vrem !”, fără să ştim cine este şi ce a comis acel hulit şi detestat “Moţoc” căruia îi cerem capul, fără să ştim de ce o facem, cum s-a întămplat când s-a vrut suspendarea şi chiar destituirea Preşedintelui ţarii. Noi nu avem dreptul să ne dezbinăm forţat şi nejustificat ţara, de placul unora sau a altora. Dar se constată că urmărim să o chiar tranşăm în mod iresponsabil în hălci, după cum s-a întâmplat pe vremea domnitorului Moldovei, Ioan Vodă, supranumit “cel Cumplit”. Acel domnitor, pus să realizeze fapte mari în ţară, nu numai că a fost… “suspendat din funcţie” la insistenţele boierilor deranjaţi în acţiunile lor, dar, după ce l-au capturat, i-au legat membrele, fiecare de hamurile separate a patru armăsari nărăvaşi pe care i-au biciuit şi astfel l-au spintecat de viu. Fenomene asemănătoare au avut loc şi mai recent, dar prin metode considerate… “mai civilizate”, de exemplu mitralierea sau intenţia de destituire din funcţie, dar sară argumente plauzibile, prin intermediul coalizat al însăşi Parlamentului ţării. Autorii morali ai acestor gâlcevi naţionale, care în asemenea condiţii ne-ar putea duce ţara la nimicire sunt, în principal, unii patroni influenţi de canale de televiziune care finanţează şi unele trusturi de presă. Ei sunt cei care, deţinând forţa economică, urmăresc să deţină şi puterea politică. Aceştia caută să dirijeze acţiunile politicienilor care să facă “acte la comanda lor”, dar nu după gândire proprie, ci după digitaţia acelora. Ei ar trebui ţinuţi însă sub control căci din culisele, din cuştile şi din turnurile lor de comandă se incită şi se bulversează şi spiritele în ţară,. ceea ce echivatează, pentru noi, cu adevăratele seisme telurice. Acţiunea lipsită de consistentă coordonată de d-l Dan Voiculescu şi ajunctul său, serrgiu Andone, vor rămâne acte penibile de autoacuzare, cu care şi-a stopit obrazul, asemenea unui vitriol, Parlamentul, dar nu în totalitate, ci acea cifră 322. Ceea ce rămăne de neînţeles e faptul că aliaţii liberali fireşte, din alianţa D,A (Dreptate şi Adevăr) şi-au trădat confraţii.
Acei “angrosişti” pretind şefului statului să li se supună şi să fie altfel de om decât ceilalţi oamenii, găsindu-i pricină prin învinuiri puerile şi ridicole, ca de exemplu că la o întrunire populară a băut din sticlă, ca şi cum acestea ar fi probleme politice majore ale ţării şi nu faptul că s-a pus să facă treabă în această ţară coruptă şi să înfăptuiască anumite obiective majore de interes naţional. Dar nu este lăsat. Î se pun piedici iresponsabile, menite pentru binele ţării. Aceştia ar dori să-l vadă un simplu figurant politic care să fie jucat pe degetele unor păpusari. “Lătrăii” negăsind alte învinuiri consistente s-au legat de faptul că a ciocnit un pahar cu un cetăţean oarecare la un resturant, tot oarecare (atât local popular sau de lux) şi că asemenea manieră nu ar fi… “de bon ton”. Prin asemenea găselniţe, ca şi altele, ei pretind că au găsit vinovatul ce trebuie scos din circuit. Au urmat căutările şi insinuările de învinovăţire că a încălcat grav însăşi Constituţia, adică legea fundamentală a ţării. Dar mai degrabă vor găsi acul în carul cu fân, decât încălcările săvârşite, fără însă să-şi vadă bârna din proprii lor ochi. Aceşti “pedanţi grosieri” pretind ca unii şefi să fie supraoameni. Dar om e şi el ca şi noi toţi. Ferească Dumnezeu să avem un supraom în fruntea statului sau a guvernului. Dar mai ales ferească Dumnezeu să-i mai avem mult timp pe acei critici-analişti care dau tonul în mass-media dominată de ei. Ţara are nevoie acum de oameni puşi pe treabă şi nu de profitori puşi să creeze zarvă şi gâlceavă. Ei oare nu văd că se demonetizează singuri (încet dar sigur), deşi au încă susţinerea multor altor slabi în cugete ?. Opinia publică începe să se plictisească deja de discursurile lor răsuflate, dar pline de venin.
Reconcilierea naţională trebuie să devină cea mai importantă prioritate a României. Deşi de la căderea comunismului trăim într-o aprigă duşmănie internă, nu mai putem continua pe această cale. Soluţia finală, adică obiectivul nostru prioritar pe termen mediu nu poate fi altul decât cel care a fost aplicat la sfârşitul războiului civil din Spania din 1939, căci istoria lor de atunci se repetă în mare parte astăzi şi la noi. Ca bilanţ, ţara noastră a pierdut incomparabil mai mult decât spaniolii în urma faimosului război civil, dar care nu a intrat în cel de al doilea război mondial, rămânând neutră. . Nu avem o altă cale decât ştergerea cu buretele a vrajbei naţionale, dar nu înainte de acea spovedanie fără patrafir şi fără jurământ strâmb. Să le cerem în scris şi pe cuvânt de onoare, politicienilor şi oamenilor de afaceri păpuşari, de destăinuirea, atât a trecutului lor, cât şi a averilor pe care le posedă, precum şi pe ce cale au fost dobandite. Onoarea în ţară să fie ridicată la rang de sfinţenie. Crimele împotriva umanităţii şi chiar cele de tipul mineriadelor trebuie să rămână imprescriptibile moral, atâta timp va exista neamul românesc. Gruparea care a preluat conducerea destinelor nationale la revoluţie trebuie să fie enumerată printre calamităţile şi ruşinile naţionale. Multora ar putea să le fie ruşine de trecutul lor şi chiar să ridice capul în societate după fărădelegile pe care le-au săvârşit, nu să ajungem ca tomai ei să fie ceicare să ne sfideze. In acest fel trebuie înţeleasă lustraţia. Dar ei nu posedă acest sentiment, căci la ei nu există acea nobleţe sufletească a. recunoaşterii greşelilor faţă de propriul popor. În afară de neocomunismul pe care l-au instaurat, (în mare parte mai rău decât comunismul ceauşist), au “reuşit” să dezbine poporul în două Românii care, nu numai că se învrăjbesc între ele chiar şi astăzi, dar ne epuizăm reciproc energiile prin acţiuni sterile de autouzură sufletească, în schimb au dat cale liberă la hoţie şi necinste, toate desfăşurate “sub acoperire legislativă”. Legile au fost alcătuite în aşa fel ca fărădelegile să poată fi ascunse sub paravanul democraţiei şi a falsului liberalism. Şi toate acestea se petrec deliberat, nu numai din incompetenţa conducătorilor, ci mai ales prin cointeresarea “oligarhiei politice” faţă de profit pe orice cale. Au existat câteva lozinci demagogice de faţadă, lansate ca nişte fumigene în numele patriotismului şi a reconcililierii naţionale, dar fruntaşii politici ai acelor partide s-au dovedit demagogi falşi şi lipsiţi de patriotism autentic. Aceştia. conştienţi că acest deziderat ar trebui să impună şi unele măsuri de reformă structurală în interiorul serviciilor statului, ceea ce ar fi implicat renunţarea la unele beneficii imediate, dar la care nu erau dispuşi să renunţe. Mimând limbajul suro-mut, nu se poate realiza un discurs coerent, căci nici un surd nu este atât de tare de urechi decât cel care nu vrea să audă.

Orice faptă mare, odată realizată… trebuie drastic pedepsită

Omul, atâta timp cât trăieşte retras în bârlogul său hibernând (dar nu numai iarna), ducându-şi viaţa marginalizat, lumea nu are treabă cu el. I se întoarce spatele şi nu este băgat în seamă. Cu cât se evidenţiază mai mult, mai ales afirmându-se prin acţiuni pozitive, cu atât devie o ţintă mai la vedere pentru ca alţii să-l lovească cu ceea ce posedă sau cu ce le vine mai la mână. Unii aruncă cu pietre, alţii scuipându-l, bârfindu-l, eliminându-l din circuit sau apăsând chiar pe trăgaciul lunetei montate la puşca cu amortizor care să nu facă zgomot, căci aşa înţeleg unii că trebuie să convieţuiască şi să se scrie istoria. Dar atâta timp cât cel în cauză deţine forţă, i se întinde covorul roşu şi i se vor cânta osanale false şi chiar marşul triumfal. Când nu va mai deţine rang, îl vor ucide ca pe un câine, invocându-se că …“a fost turbat” şi deci, periculos pentru colectivitate. Marele nostru geniu literar, Eminescu, care a adus atâta bine în sufletele noastre cernite delungul veacurilor (şi ne va mai aduce prin ce a lăsat posterităţii) oare n-a murit şi el umilit şi fără sprijin din partea societtăţii ? Însuşi Isus, chiar şi în sfinţenia lui, a avut duşmanii săi, căci nu există binefăcător care să nu-şi ispăşească binefacerile prin suferinţă. Astăzi, “orice faptă bună trebuie pedepsită”. Isus, cu cât a fost mai bun şi i-a îndemnat pe oameni să se iubeacă, cu atât a făcut să crească ura faţă de el, murind – ca om, nu numai chinuit şi batjocurit, dat mai ales răstignit pe cruce în cele mai cumplite chinuri fizice imaginabile. Dar binele revărst peste oameni, ca şi sângele vărsat sau cenuşa rezultată în urma arderii multora pe rug, tot vor triumfa, chiar dacă nu pentru moment căci, prin acumulare, faptele vrednice ale celui ucis sunt mai puternice decât dinamita şi chiar decât bomba atomică. Astăzi, când îţi scoţi capul din tranşea pe care ţi-ai săpat-o şi din care voiai să treci la asalt în interesul ţării, rişti să fi împuşcat pe la spate, fie să fi înhăţat şi racolat cu lasoul
Eu, cunoscând din experienţă acest mecanism, am preferat să mă transpun (chiar şi în cartea pe care am terminat-o recent de scris), în “semn de tras la ţintă”, la fel ca exponatele în care se trage cu puşca la Moşi. Intenţia din scrierile mele a fost doar ca să provoc la dialog nesteril, ci dinamic, construcriv, iar cine doreşte să tragă în mine să o facă (e chiar o provocare prin ceea ce scriu), dar cu scopul de a scoate la suprafaţă un alt adevăr, unul mai bun decât cel care reiese din părerile mele. De aceea m-am lansat în scrierea unor cărţi în care am căutat să spun lucrurilor după cum am înţeles că s-au petrecut. Dar, în afara celor în care cred cu tărie, am lansat şi unele păreri discutabile, cu scopul de a incita cititorii la dialog, ca să se termine odată cu insultele de care populaţia s-a suprasaturat. . Faţă de unele idei emise, eu însumi am unele îndoieli, dar las ca lumea să fie aceea care să se pronunţe, argumentând, pentru sau împotriva lor. Pe alocuri mi-am asumat chiar rolul de avocat al diavolului, emiţând intenţionat şi asemenea subiecte ca teme de dezbateri, ca de pe urma lor să răzbată logica şi adevărul.
Recunosc că în această carte nu i-am spus câinelui, că este căţeluş când el era dulău rău şi murdar. În aceste condiţii i-am zis potae, jivină sau chiar jigodie. N-am criticat de dragul criticii, dând cu măciuca în stânga şi în dreapta, după cum procedează unii care intră într-un magazin de porţelanuri fine şi sparg, sub pretextul inventat că acolo ar fi pătruns un şobolan. Trebuie făcută distincţia (chiar şi în politică) între răul ticălos şi răul rezultat neintenţionat, ce poate fi confundat chiar şi cu binele, căci există în viaţă şi asemenea incidenţe. Adică “răul“ doar aparent a fi rău, cu adevărat şi răul comis intenţionat. În final, cu toţii trebuie să ajngem la bună înţelegere sau, altfel spus, la concilierea naţională. Căci dacă nu o vom realiza noi, ne vom adânci în duşmănie până când ne vom auto eroda.

Zilele acestea a apărut într-um cotidian de mare circulaţie, sub un titlu ironic, de ha-ha-ha, anunţat cu aldine, următoarea informaţie: “Cei mai iubiţi dintre informatori”, însoţit de fotografiile lor şi cu câteva date bigrafice. Ştirea a fost anunţată şi la revista presei dinainte cu o seară, dar Cotidianul pe care voiam să-l cumpăr încă de la prima oră, a dispărut de pe piaţă. L-am căutat la zeci de chioşcuri pe o arie întinsă din oraş şi abia l-am găsit. Pe acel parcurs i-am văzut pe unii trecători savurăndu-l cu feţele împlinite că l-au găsit, citindu-l pe stradă cu grăbire, încă “la cald”, ei nefiind răbdători să ajungă acasă sau măcar la serviciu. Era bucuria iubitorilor de senzaţii – şi încă din cele tari – chiar dacă cei enumeraţi în presă erau intelectuali care au adus servicii morale de valoare ţării în antecedentele lor. Încă în copilărie am aizit la ţară vorba: “Căderea domnilor, bucuria proştilor”, vorbă căreia abia acum i-am pătrus adevăratul sens. Aceast fapt denotă că ne aflăn într-o gravă derută psihologică şi chiar într-o jalnică decădere morală, când ne fericim chiar şi cu bârfele, pentru a ne potoli setea de senzaţional care le menţie multora tonusul moral. Iată deci cine suntem şi unde ne-a adus comunismul şi mai ales postcomunisul şi beneficiarii săi. Din comunism puteam ieşi cu randament maximal în perioada marelui entuziasm ce a existat în noi la căderea lui, dar s-a opus mentalitatea care a realizat calea întoarsă prin virajul provocat de marele derapaj prin care ne-am rostogolit de mai multe ori în afara carosabilului şi a destinului nostru.
Acum mă fac şi eu complicele mass-mediei, repetându-le numele celor doiisprezece proscrişi, în ordinea punctajului negativ descrescând acordat de oamenii presei. Aceştia sunt: Constantin Băbăceanu-Stolnici, Mona Muscă, Sorin Roşca Stănescu, Sorin Antohi, Cornel Ivanciuc, Johnny Răducanu, Alexandru Paleologu, preot Iustin Marchiş, episcop Nicolae Corneanu, Carol Sebastian, Mircea Ionescu Quintus, Ştefan Augustin Doinaş, Augustin Buzura, Dan Amedeu Lăzărescu, Eugen Uricaru şi Dan Ciachir. Dar acesta se pare că este doar un prim lot a cărui formă este ca al unui aisberg, cu doar o zecime din volum vizibil la suprafaţa apei şi cu nouă zecimi submersibil, care urmează “să ne mai bucure” şi să ne mai stimuleze moralul.când va apărea la suprasaţă cu un alt lot. De aceea mă întreb spre ce ne îndreptăm, unde dorim să ajungem şi care ne va fi linia oficială ?.
Oare ce se urmărea prin această “demascare” copiată aidoma după faimoasele demascări din perioada comunistă dură ? Evident că se urmăreşte ceva bine definit, adică compromiterea şi scoaterea din circuitul public a acelora, ca şi a altora,, din care majoritatea au făcut parte din cei mai buni patrioţi români. La fel ca atunci, se urmăreşte şi astăzi crucificarea bunilor români. În timpul acesta, cei care ne-au adus în acest stadiu de tragedie naţională şi de degradare morală, jubilează. Această acţiune reprezintă inversul lustraţiei, lansată cu scopul de a dezbate o problemă discutabilă. Comunismul chiar dacă, oficial, se spune că ar fi căzut, căderea lui este doar una de faţadă şi nici măcar atât, căci el se menţine semeţ şi la cote înalte. Căderea lui e doar aparentă. El este, pe mai departe, înfloritor. Și, după cum se vede, el continuă să facă şi astăzi victime, ca şi în trecu, în perioada ce mai neagră. El nu este în declin, ci noi, ceştialalţi, suntem cei care agonizăm. Dintre cei citaţi, au fost mulţi care au suferit pentru dreptate, efectuând ani grei de puşcărie şi supuşi la umilinţe, deşi cei mai mulţi au adus, prin toată fiinţa lor din perioada comunistă, importante servicii morale patriei. Instituţia cu adevărat infamă, cum a fost securitatea (dar nu cea care ne apăra ţara de spionajul străin, ci cea care îşi oprima proprii cetăţeni cu adevărat iubitori de ţară), a intrat din nou “în pâine”. Ea caută acum “să bage la apă” oameni care au suferit din cauza regimului opresiv, iar foştii ei patroni, au ajuns astăzi să dicteze din nou.
După lotul citat, cu siguranţă că va urma un altul şi apoi din nou altul, până când ţara va ajunge să se compromită în totalitate, atât în interior, cât şi în exterior, invocându-se feluriţi acari Păun, până când nu vor mai rămâne patrioţi decât vătafii. Mergând pe această cale ţara întreagă va ajunge să cadă în capcanana neocomunistă, deşi cele mai multe din acele biete fiinţe au fost nişte persoane şantajate, căutându-se să fie tansformate astăzi în trădători de neam. Colaborarea cu organele de represiune a celor mai mulţi a fost pur formală, fără să fi adus prejudiciu reale ţării, ci cel mult formale. Nimeni nu poate şti ce a fost în sufletul lor. În cele mai multe cazuri, foştii vătafi au devenit acum oamenii zilei care răd de noi, inclusiv foştii securişti care au trannformat comunismul în neocomunism, iar pe unii torţiomari, în beneficiari cu pensii consistente, de zece, până la o sută de ori mai mari decât a actualilor pensionari.
În cazul celor douăsprezece personalităţi enumerate, asupra cărora se încearcă discreditarea – cititorii, ca să să aibă dreptul moral să arunce şi ei în ele, cu ceva pe măsura lor – trebuia să fi fost trecuţi şi ei printre furcile dezonorante caudine ale comunismului cu faţă hidoasă, cum au trecut şi. acei cu adevărat patrioţi împinşi de securitate la limitele suportabilului uman. La aceasta aş adăuga că are dreptul că arunce piatra şi să rânjeasca, doar cel care ştie să gândească cu obiectivitate. Adică doar cel care nu are o structură psiho-genetică sadică sau zeflemitoare. Cei care se caută astăzi cu tot dinadisul sa fie proscrişi, unii câte unii, au căutat să facă ceva consistent împotriva acelui comunism cu faţă urâtă. şi nu să ajungă să fie batjocuriţi astăzi, tocmai cei care au căutat, sub o formă sau alta, să pună o cărămidă la înflorirea ţării. Fieceare din cei enumeraţi îşi are motivaţia proprie, bine justificată şi nu una de tip avocăţesc de iure din zilele noastre şi nu una de facto. Pe de altă parte trebuie să­ se aibă în vedere şi vremurile pe care le-au trăit, condiţiile şi forma prin care au fost date informaţiile, ca şi conţinutul acestora
Nu caut să apăr sau să bag la apă pe nimeni. Nici pe cei arătaţi astăzi cu degetul. şi nici chiar pe cei de la polul opus, dintre care unii au fost (Si ei), adevăraţi patrioţi Spun aceasta pentru a-i apăra doar pe acei care se caută să fie reduşi la tăcere. şi chiar să fie compromişi Caut să-i apăr pe cei care au plâns, pe cei care au suferit pentru dreptate, dar care au ajuns să fie arătaţi astăzi cu degetul şi să fie batjocuriţi pe nedrept. La această acţiune contribuim şi noi, cei amestecaţi printre acei “foşti ai regimului”, care asăzi sunt “stimabili şi onorabili”, fără să luăm însă atitudine, măcar de obsevatori distanţi, ci ne punem chiar în serviciul acelora care duc o politică de “hopa mitică, cade jos şi se ridică”. Nimeni n-ar avea nimic cu ei dacă şi-ar vedea de treburile lor, cu tot trecutul lor “glorios” (dar încărcat) pe care îl invocă. Cei mai mulţ s-au dovedit a fi epigoni, adică “simţiri reci, harfe zdrobite, mici de zile, mari de patimi” (după cum se exprimă şi Eminescu). Aceştia nu au decât să reprezinte – pe mai departe – fosta forţă, deşi electoratul s-a lămurit şi cu potenţialul lor. Trebuie să fi astăzi prea îngust în gândire sau prea instabil în ce priveşte caracterul ca să fi susţinător al unor ideologii vinovate şi perimate, prin care să mai crezi în reanimarea acelui partid, astăzi agonic. În realitate, PSD s-a dezumflat, încă de la revoluţie, la fel ca o roată de camion supraîncărcat cu susţinători plecaţi în propagandă electorală, dar care a rămas “cu căruţa-n drum”. Acum ei fac “auto-stopul” întrucât nu dispuneau la hodoroaga lor nici măcar de roată de rezervă, iar până la proximul atelier de vulcanizare mai au cale lungă de mers pe jos.
Tatăl meu a fost învăţător la ţară în Transilvania, iar eu am fost elevul său în cele patru clase primare. In afară de ceea ce ne învăţa, el căuta ca, în egală măsură, să imprime în noi, şcolarii, câteva trăsături: pe de o parte patriotismul neşovin, dar cu respect şi dragoste faţă de neam, iar pe de altă parte răspunderea faţă de fapta comisă şi să nu fim duplicitari, adică să nu-l pârâm pe ascuns pe colegul nostru. Să acţionăm la vedere. Existau printre noi şi copii care, pe acuns căutau să-şi pârască colegii că ar fi comis fapte neconforme cu recomandările şcolii, la fel cum fac mulţi adulţi de astăzi. Aceste acte ascunse, comise cu scopul de a le aduce beneficii personale, tata nu le putea tolera. Căuta să ne convingă că acel mod de a obţine foloase în dauna altora, este o manieră nedemnă pentru un om. Îar aceste înăţături au şi prins printre cei mai mulţi dintre noi.

Exaltaţii şi nebunii circulă în voia lor printre noi

Moto: “Eu mă rog din adâncul sufletului lui Dumnezeu să aşeze la conducerea destinelor neamului românesc oameni cu suflet, oameni cu conştiinţă, oameni cu dragoste adevărată pentru adevăr, pentru frumos, pentru bine, pentru neam, pentru umanitate”. (Onisifor Ghibu)

Delinitarea dintre necorespunzător sau chiar de dăunător este adesea greu de stabilit la prima vedere, chiar şi din partea specialiştilor. Dar, după un timp de comportare neadecvată, diagnosticul iese la singur la suprafaţă ca şi încadrarea anomaliei în forma clinică corespunzătoare. Trebuie însă să mai ştim că asemenea personaje ajung, ca .până la depistarea lor, să circule cu aroganţă printre noi şi să ne dea lecţii de conduită şi chiar dispoziţii. Hotarul dintre normalitate şi patologic nu se poate trasa numai după aparenţe. El trebuie analizat şi aprofundat, mai ales când e vorba de funcţii de răspundere, când este pusă în primejdie însăşi soarta şi viitorul ţării. Intricările dintre cele două stări (normalul şi patologicul), pot fi extrem de întrepătrunse, Aici nu voi vorbi despre acea categorie numită “personalităţile accentuate” care ţine de caracterul individului, ci de forme de anormalitate camuflată, ca şi de indivizii care “fac pe nebunii”, precum şi de aroganţii care, după ce au constatat că această manieră “dă bine” asigurându-le succese, contiuă să meargă pe această cale. Ceea ce spun nu este nici insultă şi nici tendinţă de discreditare a unora sau altora, ci subiecte de reflexie şi analiză psihologică încărcată de responsabilitate.
Noi românii nici nu ne dăm seama câţi dereglaţi psihic bântuie printre noi, din care unii ocupă funcţii politice din cele mai hotărâtoare pentru ţară. Unii au ajuns chiar să ne hotărscă destinele Să ne întârzie sau chiar să ne la recul naţional. În această calitate, o parte din ei apar pe micile ecrane ca mari personalităţi ale vieţii publice. Parte din noi îi chiar ascultă şi cred cu sfinţenie în afrmaţiile lor. Ei mai sunt şi extrem de pisălogi şi revendicativi, dar fără să fie periculoşi ca indivizi, cum sunt alţi psihopaţi ce trebuie izolaţi.
Paranoia este o psihoză caracterizată printr-o hipertrofie a eului. În popor, boala e cunoscută sub termenul de mania persecuţiei. Ei au senzaţia că sunt nedreptăţiţi şi că sunt daţi pe nedrept la o parte. O altă caracteristică a bolii este inadaptarea socială. Alţi cunoscători ai bolii preferă termenul mai eufemistic de idealişti pătimaşi, dar răutăcioşi si care fac pe mărinimoşii, concentraţi pe anumite idei fixe, însă distorsionate faţă de realitate. În jurul lor mişună atât escroci (care profită de vadul politic pe care aceştia l-au dobândit), cât şi naivi de bună credinţă, seduşi de vorbele lor.
Când eram în anul şase de medicină la Cluj în 1949, profesorul de psihiatrie – un excelent pedagog – pentru a ne demonstra practic cât este paranoia de complexă şi de perfidă şi cât de uşor poţi greşi chiar şi la stabilirea unui asemenea diagnostic aparent simplu (în realitate adeseori greu de pus), a profitat că aveam două ore consecutive de curs de psihiatrie. S-a folosit de această succesiune de ore pentru a ne face să o înţlegem mai bine, căci ne vom întâlni frecvent cu ea in practica noastră. Și experienţa pe care am dobâdit-o ulterior, a confirmat că avea dreptate. În prima oră de curs a adus un bolnav spitalizat cu diagnosticul de paranoia pe care l-a invitat să-şi expună obsesiile care îl frământau, aducând toate documentele pe care le posedă. Pe noi, cei dn amfiteatru, profesorul ne-a prezentat ca pe tineri jurişti stagiari pentru a ne pronunţa la finalul expunerilpr sale. Bolvavul şi-a umplut catedra de documente, riguros expuse, iar dacă nu am fi fost avertizaţi asupra punctelor slabe ale pledoariilor sale, (clarificate punct cu punct de profesor în ora doua de curs), i-am fi dat total câştig de cauză. La fel ar fi gândit poate şi dacă amfiteatrul ar fi fost populat cu adevărat de stagiari jurişti. Totatât de creduli sunt şi mulţi oameni care se lasă capacitaţi de fraze cu măiestrie ticluite de aceştia, dar fără acoperire şi conţinut real. Deci doar o formă fără fond. Cei care predau logica se confruntă frecvent cu asemenea situaţii.
Paranoicii nu figurează printre psihopaţii periculoşi. Unii paranoicii spitalizaţi sunt învoiţi chiar să circule în oraş ca să­-şi rezolve treburi personale, ei putând fi utili în familie şi chiar în societate, cum a fost cazul bolnavului nostru care, cunoscându-mă din practica voluntar-suplimentară pe care o desfăşuram în acel spital şi constatând că-i acord atenţie şi mă întreţin cu el, m-a vizitat la domiciliu, dar într-o zi când nu eram acasă. Mama, pe care a căutat să o convingă asupra justeţei cauzei sale l-a ascultat din complezenţă fără să-şi dea seama că domnul care mă căuta acasă nu era o cunoştinţă oarecare, ci un bolnav psihic spitalizat, tocmai ”la casa de nebuni” Ea s-a speriat abia după ce fapta a fost deja consumată.
Tot o boală psihică este mitomania, care constă în tendinţa de a.minţi. Ea se caracterizează print-un fond de vanitate şi o exaltare a imaginaţiei. Au fost descrise mai multe forme clinice de mitomanie, dintre care, cea mai răspândită este mitomania glorioasă (a lăudărosilor). In forma sa homozigotă, aceasta constă în tenţinta de confabulare prin care autorul “se dă mare”, că numai el poate să realizeze adevărate minuni politice prin care va schimba în cel mai scurt timp, însăşi înfăţişarea ţării. În sprijinul afimaţiilor lor ei aduc felurite bravade nefondate, inventate şi inexistente, recurgând, fără scrupule, la cele mai sfruntate fabulaţii şi insinuări. Mitomanii sentimentali, ca şi mitomanii politici posedă adesea o asemenea putere de convingere încât îşi creiază adepţi, după cum am putut-o constata şi noi, atât la anturajul nostru de zi cu zi, cât şi la unii lideri politici care ajung până acolo încât susţin lucruri deadreptul pe dos, transformând parte diin auditoriul lor în adepţi fanatici. Există şi forme heterozigote, amestecate de mitomano-paranoici, în care simpomatologa reiese din acestă sintagmă “înfrăţită”.
Cleptomania, iar aici nu intenţionez să mă refer la forma totală, homozigotă, care aparţine psihozelor grave şi nici la furtişagurile şi ciupelile din cele mărunte, ci la sistemul aproape instituţionalizat prin delapidările de anvergură, la devalizările de bănci, la marile escrocherii ale atâtor aşa zişi afacerişti care au aplicat în ţară dezastrul naţional. Asemenea exemple de delapidări de fonduri l-a constituit regimul instalat la putere la revoluţie. (Rog să fiu contestat, dar cu argumente). A nu se confunda această categorie de “hoţi cu gulere albe”, cu hoţii care pătrund în locuinţe prin efracţie (şi care, de regulă, sunt prinşi şi execută pedepse de detenţie, de ani de zile). “Hoţii demitari” sunt chiar promovaţi în grade înalte. Hoţii şi delapidatorii au existat în toate regimurile, dar în unele regimuri hoţia se făcea la scară mică, după cum în altele, hoţia ajungea să devină întreprindere de stat (ca la noi)..
Inainte de a fi împuşcat, “odiosul ” a lăsat o ţară bogată, plină de acumulări materiale care au fost puse “peste noapte” la dispoziţia tuturor celor care doreau să se servească din avutul ei zicându-li-se: “Fraţilor, luaţi şi vă serviţi, cu condiţia să susţineţi noul regim al dărniciei noastre”. Şi în felul acesta s-a distrus şi ceea ce nineni nu putea accede căci aduceau beneficii, de exemplu, a fost demontat sistemul de irigaţii, unităţile industriale prospere, fermele de animale, canalul navigabil Dunărea Marea Neagră etc. Revoluţia, în loc să fi dus la strângerea rândurilor, a reprezentat deschirerea porţilor şi chiar spargerea zidurilor “cetăţii” pentru a introduce “calul troian” cu luptători în interior (aluzie la spionajul deavalma), dar şi la dezastrele morale provocate de mineeriade şi alte asemenea sălbăticii). Pe acest principiu de sfidare a adevărului se bazează şi unele forme de dezinformare politică prin care au fost câştigate alegeri şi bătălii politice care au durat chiar legislaturi repetatate.
În acest timp ţara o lua la vale, chiar fără să existe alunecări de teren, ci doar acţiuni economice sau aranjamente politico-economice provocate de noua generaţie de mitomani şi cleptamani O delimitare între delapidatori reali, clepomani, mitomani şi esctoci, e adesea greu destabilit căci ei, dacă sunt coalizaţi, sunt aproape inbatabili în a se autoapăra, având în spatele lor susţinători, inclusiv echipa de avocaţi bine plătiţi care se pricep să întoarcă legile pe dos. Toate aceste anomalii sunt intricate între ele. În zadar cetăţenii zilelor noastre nu-i dau crezare Casandrei din mitologie, care spunea adevărul dar fără să fie crezută, dar ea există şi astăzi. căci în ţara noastră jumătate din populaţie este alcătuită din Casandre care spun adevărul, dar care nu sunt băgate în seamă. Se pare că tot o Casandră sunt şi eu, ca atâtea milioane de cetăţeni ai ţării.
Nu este o exagerare afirmaţia generalizată că “trăim într-o lume nebună, nebună şi din ce în ce mai nebună” în care cei mai mulţi paranormali (cei aflaţi alături de normalitate) trăiesc în libertate, din care unii ajung chiar să ne fie conducători. Este o lume dezechilibrată faţă de care ne-am obişnuit să trăim şi cu care convieţuim. Astăzi, noi când circulăm (dar nu pe stradă şi când navigăm în viaţă), nu mergen drept, ci umblăm pe mai multe cărări, ca în povestea lui Ispirescu cu “ Fata săracului cea isteaţă”: care trebuie să ajungă la boier, dar “nici călare, nici pe jos, nici pe drum, nici pe lângă drum, nici îmbracată, nici dezbrăcată”. Este o atitudine mai mult decât dulpicitară. Ne-am obişnuit şi noi să umblăm alături cu drumul bătătorit. Acest fenomen parcă se accenuiază, iar gloata (care suntem noi), se lasă condusă de neaveniţi. Nu numai schizofrenia (incoerentul), nu numai sindromul maniacal (nebunii agitaţi) sau paranoia (cei puşi pe contestare) sunt cele mai frecvente psihopatii, iar la acestea s-a mai adăugat şi sadismul (plăcerea de a-l vedea pe altul că suferă sau că o duce rău). .

Prin această relatare nu doresc să susţin că toţi răutăcioşii şi intriganţii cu care ne intersectăm în drumurile vieţii noastre şi pe care îi vedem gata porniţi în faţa micilor ecrane (ca să-şi verse veninul, dar fără să aducă şi soluţii viabile de redresare reală a ţării), suferă de aceste maladii înşelătoare. Unii din ei pot reprezenta (şi chiar reprezină) un adevărat pericol social, căci prin insinuările, ca şi prin argumentele aparent verosimile, reuşesc să influenţeze societatea pe care adesea o derutează şi chiar o îmbolnăvesc deabinelea. Dându-li-se cale liberă de manifestare şi de afirmare – căci doar trăim în democraţie – ei îşi crează un supliment de imagine şi pot să acumuleze chiar şi… avantaj politic, adică “punctaj electoral”, după cum se întâmplă frecvent la noi în politică. Asemenea personaje reuşesc să decidă însăşi soarta istoriei unor popoare, cum s-a întâmplat chiar şi la noi, atât în perioada comunistă cât şi la revoluţie şi postrevoluţie.

Alegătorii ar mai trebui să ştie că nebunia nu se tratează numai la casa de nebuni, ci şi de către societate prin înţelepciunea şi atitudinea opiniei publice şi a alegătorilor. Chiar şi noi, cititorii şi telespectatorii am putea-o trata dacă ne-am lua rolul de alegători în serios. Prin ce ar putea fi ei mai înţelepţi şi mai patrioţi decât noi, cei care suntem poporul însăşi ? Prin demagogia lor aberantă ? Nu e nebun cel ce mănâncă o tavă de baclavale şi alta de savarine, după care râde de noi că a reuşit să ne prostească, ci cel care i le oferă. Ferice de ţara cu cât mai puţini “nebuni sociali”. Aceştia ar trebui să devină – în fapt – nişte “izolaţi sociali” (sau altfel spus, ţinuţi sub observaţie cu atenţie sporită ca să nu devină nişte “răsfăţaţi sociali”, cum sunt astăzi unii din aceia care depăşesc frecvent normele de conduită şi măsura socială. Să-i monitorizăm, adică… “să le facem analizele” în calitate de observatori.

Să înceteze duşmănia româno-romănă !

Societatea românească se asemăna înainte de alegerile administrative, parlamentare şi prezidenţiale din 2004 – şi poate mai seamănă parţial şi astăzi – cu un gen de “triunghi al Bermudelor” din Oceanul Atlantic în care se înecau atât nave maritime care îl traversau, cât şi nave aeriene care îl survolau. Trebuie să recunoaştem că în România conlucrau – dar îşi mai spun cuvântul şi astăzi – trei forţe unicentrice, toate negative şi toate bine ancorate în politică: Baroniada (aşa zişii “baroni locali”, aproape cu puteri discreţionare pe plan local), Ţiganiada (prin insulte reciproce care ne impurifică şi astăzi ambianţa) şi Duşmaniada (vrajba internă între oameni şi partide, revărsată ca dinr-un cazan în fierbere, dar plin cutoxine care a început să dea deja pe dinafară). Manifestări ale acestor trei forţe malefice dăinuie chiar şi astăzi asupra ţării. Dar acea triplă conlucrare nu este nici fatalitate şi nici blestem, ci o împletitură politica ce duce România spre o reală “Vale a plângerii”. Deşi România, prim bogăţiile ce le deţinea şi prin splendorile ei naturale ar fi putut deveni o adevărată “Grădină a Maicii Domnului” (cum o numea fostul papă, Ioan-Paul al II-lea când a descins pe pământul nostru), dar cu condiţia ca la căderea comunismului să fi avut parte şi noi de conducători. luminaţi şi pe măsura cerinţelor ţării dar, pe care România nu i-a avut la momentul necesar. Trebuie să avem curajul să o spunem că “emanaţii” de atunci nu erau oamenii potriviţi momentului decisiv al istoriei noastre, moment pe care l-am irosit şi care se resfrânge negativ şi astăzi asupra noastră. Ţara a ajuns, chiar şi după execuţia fostului conducător şi a soţiei sale, ca într-un război civil căruia îi lipsesc astăzi doar împuşcăturile. Ea a devenit o permanentă lansatoarele de invective îndreptate de unii împotriva altora, dar noi toţi fiind români. Încercam să ne alcătuim o echipă, dar opoziţia creată împotriva unei astfel de intenţii a fost atât de aprigă încât s-a ajuns la bulversarea întregii societţi. Şi mai îndrăznim să spunem că nu există grupe de interese care dictează politica la noi ? În locul secerii şi a ciocanului, avem acum ca simboluri pe steagul fost roşu, ciolanul şi dolarul, indiferent cine suntstegarii.
Din leagăn şi până la mormânt, orice ţară reprezintă (sau ar trebui să reprezinte) un lucru sfânt pentru cetăţenii ei. Ţara nu e proprietatea unora sau altora, ci o moştenire a întregii colectivităţi. Este ţara pe care am primit-o de la făuritorii şi păstrătorii ei vrednici, apoi de la cei care au realizat mai recent Unirea Principatelor, iar în final, România Mare. Acei făuritori de viior, ca şi alţii asemenea lor, au fost cu adevărat oameni mari, căci altfel nu ne-am fi putut impune ca să ajungem în stadiul actual. Pe acei politicieni trebuie să-i imităm şi să-i egalăm. Ţara nu trebuie lăsată să fie condusă nici de vătafi, nici de unii aduşi de… “roza vânturilor”, care au venit peste noi ca nişte “conchistadori”. Aproape instantaneu ne-am pomenit că suntem din nou “sub ocupaţie”, dar nu întratât una străină, ci tot atohtonă, doar cu lozincile din trecut, doar schimbându-le sensul. Aceştia nu erau elite politice clarvăzătoare, ci unii care s-au nimerit atunci pe fază. Aceştia, pentru a se putea menţine la putere, le-au permis susţinătorilor să delapideze ţara în voie, ca dintr-on ţară a nimănui, sau cum se spune la ţară. Ca ditr-un sat fără câini care să-l apere. Cetăţenilor li s-a abătut atenţia de la problemele majore ale patrei, învrăjbindu-i pe români unii împotriva altor români. Situaţie ce se perpetuează şi astăzi. Aceasta a fost principala lor realizare a căror urmări le trăim. Ceea ce este mai trist e faptul că mulţi cetăţeni de bună credinţă continuă şi astăzi să creadă în unii din ei şi chiar să-i iubească, deşi o parte sunt doar demagogi ahtiaţi după putere.
Fără să mă fi lecuit, dar seară de seară când deschid astăzi “tembelizorul” pe anumite canale şi privesc amestecătura de personaje ce-şi expun textele dinainte formulate, după ce emisiunea se încheie şi îl închid, nu reuşesc să adorm. Continui să văd în faţa mea arătări agitate. În afara unor lucruri înteresante şi logice pe care le mai aud de la unii, cei mai mulţi vin deadreptul porniţi şi zgomotoşi ca şi “Rinocerii“ din piesa cu acelaşi nume a lui Eugen Ionescu. Dar scena noastră politică nu e zguduită numai de năvala masivelor pahiderme cu corn pe nas, ci este urmată apoi şi de haite de hiene, de vulpi, de mamifere înaripate, de crocodii, dar chiar şi de…troglodiţi şi de “prostănaci” ajunşi în funtea bucatelor. Dar oare împotriva cui sunt porniţi toţi aceştia şi încă cu atâta înverşunare ? Răspunsul este unul trist: sunt porniţi însăşi împotriva ţării, a instituţiilor şi a bunului ei mers. Mulţi caută să arunce în acele sfinte simboluri naţionale cu ce le vine la îndemână, dar nu cu pietre, ci cu cuvinte mai dure decât pietrele. Mai ales cu insulta şi cu minciuna. Nu spun că în unele privinţe unii n-ar avea dreptate, dar să binevoiască să aducă în locul lor, întâi soluţii raţionale şi bine gândite de redresare, aplicabile la noi şi nu numai să nege şi să conteste. Ceea ce fac aceştia nu reprezintă nici inţelepciune, nici patriotism, ci doar sfidare şi distrugere. Defrişare, dar fără un plan de replantare.
Recunosc cu satisfacţie şi cu toată consideraţia că pe micile ecrane se prezintă şi personalităţi care vorbesc, gândesc şi acţionează raţional, ca adevăraţii iubitori de ţară şi pe aceştia auditoriul îi urmăreşte cu interes şi cu respect. Dar mulţi ascultători sunt amatori doar de “senzaţii tari”, de vorbe rostite cu duşmănie, de insulte, de contestatări, fapte ce îi bine dispune pe admiratorii aceleaşi categorii de gândire. Aceşti… “privitori ca la teatru”, după ce le urmăresc zicerile, adorm satisfăcuţi că… “le-au zis-o bine”.
Un alt popor mai fluşturatic decât poporul nostru mă îndoiesc că ar mai putea exista în Europa şi poate ar fi printre puţinele din lume (dacă cumva acestea există). Comparat în instabilitate cu exemplarele din regnul animal, ne asemănăm cu veveriţele, cu coţofanele, cu gaiţele, iar din regnul vegetal, cu scăeţii şi urzicile. Vă rog să-i priviţi cu atenţie şi vă veţi convinge. Nu ne întrec în gălceavă nici chiar ciorile, deşi, dacă ele n-ar exista, nu ştiu cine ar mai zice “cârrr” în locul lor, decât tot noi am fi cei care am rămânea să cârtim. Ştim să ne agităm fără vreun scop înălţător, să ne dăm mari când suntem mici (dar “mari de patimi”). Să facem mult zgomot, să ne scoatem ochii unii altora, dar fără să aducem ţării decât maniere duşmănoase, ilogice şi păguboase. În loc să trecem la soluţii de înbunătăţire a nivelului de trai şi demnitate naţională, alegem să ne dăm poalele peste cap. Caut să citesc – pe expresia feţei unora pe care îi văd mai constant pe micile ecrane – halul în care sunt de porniţi şi de înrăiţi şi ce argumente ilogice, dar arogante şi dispreţuitoare aduc. Unii au privirie de lup flămând, alţii de vulpoi şiret în dialog cu cocoşul de pe gard pe care vrea să-l convingă să coboare pentru a-l înhăţa, alţii seamănă cu maidanezii ce­-şi arată colţii, iar alţii au priviri plate, inexpresive, de mămăligă răsturnată din ciaun. Un rol important (chiar pozitiv) îl au şi operatorii talentaţi care, filmându-i, le supradimensionează unele segmente faciale (nasul mare, ochii holbaţi, gura rânjită), ca să le iasă mai bine în evidenţă trăsăturile zoomorfe ale unora. Iată-ne cine ne sunt unii din “patri-hoţii” noştri din care mulţi au ajuns chiar să ne conducă.
În ţara noastră, cu atât de mulţi… “şcolarizaţi”, din care prea mulţi au devenit profesori universitari, doctori în felurite ştiinţe şi chiar academicieni, dar te apucă disperarea să constaţi că printre ei există atâtea aberaţii în gândire şi în logică, ca să nu vorbesc şi de lipsa multora la capitolul caracter. Există chiar foşti miniştrii, actuali şefi de partide, lideri politici cu funcţii mari, gazetari infatuaţi ce-şi dau mare importanţă, vorbind sentenţios şi, aparent “principial”, dar care adesea fac mai mult rău decât bine ţării, prin faptul că toarnă mereu gaz peste foc. Dar din asemenea foc mocnit pot apărea încendii. Ei cred că dacă se pronunţă… “pentru contra”, devin mai combativi şi mai înţelepţi, fără să le treacă prin minte că ar putea deveni cu timpul antipatizaţi chiar şi de mulţi confraţi din propriul partid, alegătorii văzându-se înşelaţi de prestaţia lor. Unii din ei reprezintă o adevărată pacoste naţională, o calamitate pentru ţară, indiferent de funcţia pe care o deţin (politician, gazeter sau afacerist). În mod cert: ne-am descurca mult mai bine fără aportul lor… “retoric”. Şi totuşi există încă mulţi telespectatori care mai cred în ei, uitându-se (poate admirativ) la expresia feţei lor prefăcute, fără să-şi dea seama că, încet dar sigur, nu se discreditează numai pe ei, ci ne discreditează însăşi ţara.
Se tot spunea şi despre tineri că vor aduce un suflu nou, aşteptând să vedem şi noi miracolul, dar cei mai mulţi îi secundează pe seniorii lor cărora le ţin tren-a. Mulţi s-au dovedit a fi – şi ei – tot “pui de rinoceri” şi nu “pui de lei” cum le-ar sta mai bine. Câteva din eşantioanele de tineri care au eclozat direct din ou în politică, au decepţionat profund. Au început să cuvânteze şi chiar să dea lecţii celor experimentaţi
Rolul crainicelor (a şpicheriţelor) ar putea fi considerabil în aplanarea certurilor politice de la noi, mai ales că, pe lângă faptul că sunt drăguţe, se dovedesc a fi şi deştepte, iar dacă ar fi atât de băgăcioase ca să iasă în evidenţă şi ar fi mai subtile şi ar vedea interesele naţionale mai în perspectivă, ar putea aplana în mare măsură conflictele politice prin dezamorsarea explozibilor. A minelor antipersoană. Unele însă se complac în postura de vedete. Ele ar trebui să fie asemenea sabineloe din antichitate în aplanarea conflictelor.dintre bărbaţii rivali care, nu cu mult înainte, erau înşişi rudele lor cele mai apropiate. Acum părţile se mănâncă între ele în văzul lumii, asemenea maidanezilor. Telespectatorii se uită ahtiaţi la spectacol ca la o gală de box, dar în care poţi să foloseşti şi piciorul, ca şi izbitura capului în figura adversarului sau folosirea danturii, iar dacă nu reuşeşti prin acestea, îl scuipi. Rolul mediatorilor, deşi ar putea fi unul benefic pentru stingerea răfuielilor, unii mai mult provoacă spiritele în loc să le aplaneze, ambalându-se în conflict. Continuând în această manieră, nu vom realiza niciodată o reală conciliere pe plan naţional. Mai bine am stinge luminile bâlciului şi i-am trimite pe protagonişti la culcare după ce-şi vor fi luat somniferul.
Dacă războiul acesta ar înceta, fie şi numai pentru şase luni, prin încheierea unui armistiţiu imagistic real, timp în care s-ar trece la treabă ca să se pregătească cu calm multiplele tipuri de alegeri, s-ar putea instaura chiar şi pacea în ţară şi – poate – s-ar deschide calea chiar şi pentru realizarea atât de necesară a concilierii naţionale. Dar o astfel de pace nu le convine nici nababilor finanţatori, nici unor directori sau redactori şefi de ziare care fac mai mult rău societăţii românşti îtreţinând dizarmonia. Pentru mulţi din ei, gâlceava este cea care îi menţine “în top” şi le asugură tonusul moral. Potolirea vacarmului naţional l-ar putea asigura – cu şanse mari de reuşită – însăşi mass-media şi, în primul rând liderii ei de presă, dar ei intensifică cu sadism zgomotul căci instrumentarul lor “muzical” (orchestraţia şi orchestranţii), sunt reprezentaţi predominat din indivizi cu contrabaşi, cu tobe, cu timane şi cu tromboane. E adevărat că nici ziarele n-ar prea avea despre ce să scrie într-o perioadă de acalmie când tirajul ar mai scădea Pe timp de gâlceavă ziarele se vând bine, iar canalele televizoarelor au un rating ridicat, la fel ca industria de armament pe timp de război când aceasta prosperă din plin. Din războiul mediatic româno-român care se duce astăzi cu atâta încrâncenare ies însă “bani şi glorie” (cred ei). Bani cu siguranţă că ies, dar glorie nicdecum, ci cel mult una efemeră Prin actualele bravade, liderii unor cotidiane şi reviste, se cred formatori de opinii, deşi tot ei ar putea fi cei care ne-ar putea salva ţara prin îndemnul la ponderaţie şi nu invers. Dar aceasta este firea lor şi caracterul lor.
Cauza acestei triste stări de lucruri este însă alta: miza mare de interese aflate în joc, precum şi dorinţa formării de imagine. Cele mai vizionate canale de televiziune sunt finanţate de moguli şi de nababi, adică de persoane foarte avute, devenite influente în lumea politică, care apasă pe clapele acestor claviaturii de telecomandă, în funcţie de interesele urmărite de ei. Este vorba de interesul lor pentru simbioza dintre economic şi politic care – după ei – ar trebui să funcţioneze ca un tandem mecanic: pistonul şi mişcarea roţii. Din câte s-a văzut, reies clar motivele de ce aceştia sunt cei mai mari adversari ai preşedintelui pe care vor să-l reducă la tăcere sau chiar să-l scoată total din circuit prin felurite tertipuri inventate, căci le stică interesrle. Dar aşa cum e el, cu toate scăderile lui inerente unui om, el trebuia lăsat să reazileze câte ceva poxitiv, după care să se facă alte alegeri mai aproape de adevăr, dar nu blocând progresul din faşă. E. dreptul lor s-o facă, dar pe bază de argumente inbatabile şi nu prin motivaţii forţate şi inconsistente prin care deadreptul se discreditează.. Aceştia nicidecum nu vor renunţa la această armă similară celor de distrugere în masă.