Moto: “Eu mă rog din adâncul sufletului lui Dumnezeu să aşeze la conducerea destinelor neamului românesc oameni cu suflet, oameni cu conştiinţă, oameni cu dragoste adevărată pentru adevăr, pentru frumos, pentru bine, pentru neam, pentru umanitate”. (Onisifor Ghibu)
Delinitarea dintre necorespunzător sau chiar de dăunător este adesea greu de stabilit la prima vedere, chiar şi din partea specialiştilor. Dar, după un timp de comportare neadecvată, diagnosticul iese la singur la suprafaţă ca şi încadrarea anomaliei în forma clinică corespunzătoare. Trebuie însă să mai ştim că asemenea personaje ajung, ca .până la depistarea lor, să circule cu aroganţă printre noi şi să ne dea lecţii de conduită şi chiar dispoziţii. Hotarul dintre normalitate şi patologic nu se poate trasa numai după aparenţe. El trebuie analizat şi aprofundat, mai ales când e vorba de funcţii de răspundere, când este pusă în primejdie însăşi soarta şi viitorul ţării. Intricările dintre cele două stări (normalul şi patologicul), pot fi extrem de întrepătrunse, Aici nu voi vorbi despre acea categorie numită “personalităţile accentuate” care ţine de caracterul individului, ci de forme de anormalitate camuflată, ca şi de indivizii care “fac pe nebunii”, precum şi de aroganţii care, după ce au constatat că această manieră “dă bine” asigurându-le succese, contiuă să meargă pe această cale. Ceea ce spun nu este nici insultă şi nici tendinţă de discreditare a unora sau altora, ci subiecte de reflexie şi analiză psihologică încărcată de responsabilitate.
Noi românii nici nu ne dăm seama câţi dereglaţi psihic bântuie printre noi, din care unii ocupă funcţii politice din cele mai hotărâtoare pentru ţară. Unii au ajuns chiar să ne hotărscă destinele Să ne întârzie sau chiar să ne la recul naţional. În această calitate, o parte din ei apar pe micile ecrane ca mari personalităţi ale vieţii publice. Parte din noi îi chiar ascultă şi cred cu sfinţenie în afrmaţiile lor. Ei mai sunt şi extrem de pisălogi şi revendicativi, dar fără să fie periculoşi ca indivizi, cum sunt alţi psihopaţi ce trebuie izolaţi.
Paranoia este o psihoză caracterizată printr-o hipertrofie a eului. În popor, boala e cunoscută sub termenul de mania persecuţiei. Ei au senzaţia că sunt nedreptăţiţi şi că sunt daţi pe nedrept la o parte. O altă caracteristică a bolii este inadaptarea socială. Alţi cunoscători ai bolii preferă termenul mai eufemistic de idealişti pătimaşi, dar răutăcioşi si care fac pe mărinimoşii, concentraţi pe anumite idei fixe, însă distorsionate faţă de realitate. În jurul lor mişună atât escroci (care profită de vadul politic pe care aceştia l-au dobândit), cât şi naivi de bună credinţă, seduşi de vorbele lor.
Când eram în anul şase de medicină la Cluj în 1949, profesorul de psihiatrie – un excelent pedagog – pentru a ne demonstra practic cât este paranoia de complexă şi de perfidă şi cât de uşor poţi greşi chiar şi la stabilirea unui asemenea diagnostic aparent simplu (în realitate adeseori greu de pus), a profitat că aveam două ore consecutive de curs de psihiatrie. S-a folosit de această succesiune de ore pentru a ne face să o înţlegem mai bine, căci ne vom întâlni frecvent cu ea in practica noastră. Și experienţa pe care am dobâdit-o ulterior, a confirmat că avea dreptate. În prima oră de curs a adus un bolnav spitalizat cu diagnosticul de paranoia pe care l-a invitat să-şi expună obsesiile care îl frământau, aducând toate documentele pe care le posedă. Pe noi, cei dn amfiteatru, profesorul ne-a prezentat ca pe tineri jurişti stagiari pentru a ne pronunţa la finalul expunerilpr sale. Bolvavul şi-a umplut catedra de documente, riguros expuse, iar dacă nu am fi fost avertizaţi asupra punctelor slabe ale pledoariilor sale, (clarificate punct cu punct de profesor în ora doua de curs), i-am fi dat total câştig de cauză. La fel ar fi gândit poate şi dacă amfiteatrul ar fi fost populat cu adevărat de stagiari jurişti. Totatât de creduli sunt şi mulţi oameni care se lasă capacitaţi de fraze cu măiestrie ticluite de aceştia, dar fără acoperire şi conţinut real. Deci doar o formă fără fond. Cei care predau logica se confruntă frecvent cu asemenea situaţii.
Paranoicii nu figurează printre psihopaţii periculoşi. Unii paranoicii spitalizaţi sunt învoiţi chiar să circule în oraş ca să-şi rezolve treburi personale, ei putând fi utili în familie şi chiar în societate, cum a fost cazul bolnavului nostru care, cunoscându-mă din practica voluntar-suplimentară pe care o desfăşuram în acel spital şi constatând că-i acord atenţie şi mă întreţin cu el, m-a vizitat la domiciliu, dar într-o zi când nu eram acasă. Mama, pe care a căutat să o convingă asupra justeţei cauzei sale l-a ascultat din complezenţă fără să-şi dea seama că domnul care mă căuta acasă nu era o cunoştinţă oarecare, ci un bolnav psihic spitalizat, tocmai ”la casa de nebuni” Ea s-a speriat abia după ce fapta a fost deja consumată.
Tot o boală psihică este mitomania, care constă în tendinţa de a.minţi. Ea se caracterizează print-un fond de vanitate şi o exaltare a imaginaţiei. Au fost descrise mai multe forme clinice de mitomanie, dintre care, cea mai răspândită este mitomania glorioasă (a lăudărosilor). In forma sa homozigotă, aceasta constă în tenţinta de confabulare prin care autorul “se dă mare”, că numai el poate să realizeze adevărate minuni politice prin care va schimba în cel mai scurt timp, însăşi înfăţişarea ţării. În sprijinul afimaţiilor lor ei aduc felurite bravade nefondate, inventate şi inexistente, recurgând, fără scrupule, la cele mai sfruntate fabulaţii şi insinuări. Mitomanii sentimentali, ca şi mitomanii politici posedă adesea o asemenea putere de convingere încât îşi creiază adepţi, după cum am putut-o constata şi noi, atât la anturajul nostru de zi cu zi, cât şi la unii lideri politici care ajung până acolo încât susţin lucruri deadreptul pe dos, transformând parte diin auditoriul lor în adepţi fanatici. Există şi forme heterozigote, amestecate de mitomano-paranoici, în care simpomatologa reiese din acestă sintagmă “înfrăţită”.
Cleptomania, iar aici nu intenţionez să mă refer la forma totală, homozigotă, care aparţine psihozelor grave şi nici la furtişagurile şi ciupelile din cele mărunte, ci la sistemul aproape instituţionalizat prin delapidările de anvergură, la devalizările de bănci, la marile escrocherii ale atâtor aşa zişi afacerişti care au aplicat în ţară dezastrul naţional. Asemenea exemple de delapidări de fonduri l-a constituit regimul instalat la putere la revoluţie. (Rog să fiu contestat, dar cu argumente). A nu se confunda această categorie de “hoţi cu gulere albe”, cu hoţii care pătrund în locuinţe prin efracţie (şi care, de regulă, sunt prinşi şi execută pedepse de detenţie, de ani de zile). “Hoţii demitari” sunt chiar promovaţi în grade înalte. Hoţii şi delapidatorii au existat în toate regimurile, dar în unele regimuri hoţia se făcea la scară mică, după cum în altele, hoţia ajungea să devină întreprindere de stat (ca la noi)..
Inainte de a fi împuşcat, “odiosul ” a lăsat o ţară bogată, plină de acumulări materiale care au fost puse “peste noapte” la dispoziţia tuturor celor care doreau să se servească din avutul ei zicându-li-se: “Fraţilor, luaţi şi vă serviţi, cu condiţia să susţineţi noul regim al dărniciei noastre”. Şi în felul acesta s-a distrus şi ceea ce nineni nu putea accede căci aduceau beneficii, de exemplu, a fost demontat sistemul de irigaţii, unităţile industriale prospere, fermele de animale, canalul navigabil Dunărea Marea Neagră etc. Revoluţia, în loc să fi dus la strângerea rândurilor, a reprezentat deschirerea porţilor şi chiar spargerea zidurilor “cetăţii” pentru a introduce “calul troian” cu luptători în interior (aluzie la spionajul deavalma), dar şi la dezastrele morale provocate de mineeriade şi alte asemenea sălbăticii). Pe acest principiu de sfidare a adevărului se bazează şi unele forme de dezinformare politică prin care au fost câştigate alegeri şi bătălii politice care au durat chiar legislaturi repetatate.
În acest timp ţara o lua la vale, chiar fără să existe alunecări de teren, ci doar acţiuni economice sau aranjamente politico-economice provocate de noua generaţie de mitomani şi cleptamani O delimitare între delapidatori reali, clepomani, mitomani şi esctoci, e adesea greu destabilit căci ei, dacă sunt coalizaţi, sunt aproape inbatabili în a se autoapăra, având în spatele lor susţinători, inclusiv echipa de avocaţi bine plătiţi care se pricep să întoarcă legile pe dos. Toate aceste anomalii sunt intricate între ele. În zadar cetăţenii zilelor noastre nu-i dau crezare Casandrei din mitologie, care spunea adevărul dar fără să fie crezută, dar ea există şi astăzi. căci în ţara noastră jumătate din populaţie este alcătuită din Casandre care spun adevărul, dar care nu sunt băgate în seamă. Se pare că tot o Casandră sunt şi eu, ca atâtea milioane de cetăţeni ai ţării.
Nu este o exagerare afirmaţia generalizată că “trăim într-o lume nebună, nebună şi din ce în ce mai nebună” în care cei mai mulţi paranormali (cei aflaţi alături de normalitate) trăiesc în libertate, din care unii ajung chiar să ne fie conducători. Este o lume dezechilibrată faţă de care ne-am obişnuit să trăim şi cu care convieţuim. Astăzi, noi când circulăm (dar nu pe stradă şi când navigăm în viaţă), nu mergen drept, ci umblăm pe mai multe cărări, ca în povestea lui Ispirescu cu “ Fata săracului cea isteaţă”: care trebuie să ajungă la boier, dar “nici călare, nici pe jos, nici pe drum, nici pe lângă drum, nici îmbracată, nici dezbrăcată”. Este o atitudine mai mult decât dulpicitară. Ne-am obişnuit şi noi să umblăm alături cu drumul bătătorit. Acest fenomen parcă se accenuiază, iar gloata (care suntem noi), se lasă condusă de neaveniţi. Nu numai schizofrenia (incoerentul), nu numai sindromul maniacal (nebunii agitaţi) sau paranoia (cei puşi pe contestare) sunt cele mai frecvente psihopatii, iar la acestea s-a mai adăugat şi sadismul (plăcerea de a-l vedea pe altul că suferă sau că o duce rău). .
Prin această relatare nu doresc să susţin că toţi răutăcioşii şi intriganţii cu care ne intersectăm în drumurile vieţii noastre şi pe care îi vedem gata porniţi în faţa micilor ecrane (ca să-şi verse veninul, dar fără să aducă şi soluţii viabile de redresare reală a ţării), suferă de aceste maladii înşelătoare. Unii din ei pot reprezenta (şi chiar reprezină) un adevărat pericol social, căci prin insinuările, ca şi prin argumentele aparent verosimile, reuşesc să influenţeze societatea pe care adesea o derutează şi chiar o îmbolnăvesc deabinelea. Dându-li-se cale liberă de manifestare şi de afirmare – căci doar trăim în democraţie – ei îşi crează un supliment de imagine şi pot să acumuleze chiar şi… avantaj politic, adică “punctaj electoral”, după cum se întâmplă frecvent la noi în politică. Asemenea personaje reuşesc să decidă însăşi soarta istoriei unor popoare, cum s-a întâmplat chiar şi la noi, atât în perioada comunistă cât şi la revoluţie şi postrevoluţie.
Alegătorii ar mai trebui să ştie că nebunia nu se tratează numai la casa de nebuni, ci şi de către societate prin înţelepciunea şi atitudinea opiniei publice şi a alegătorilor. Chiar şi noi, cititorii şi telespectatorii am putea-o trata dacă ne-am lua rolul de alegători în serios. Prin ce ar putea fi ei mai înţelepţi şi mai patrioţi decât noi, cei care suntem poporul însăşi ? Prin demagogia lor aberantă ? Nu e nebun cel ce mănâncă o tavă de baclavale şi alta de savarine, după care râde de noi că a reuşit să ne prostească, ci cel care i le oferă. Ferice de ţara cu cât mai puţini “nebuni sociali”. Aceştia ar trebui să devină – în fapt – nişte “izolaţi sociali” (sau altfel spus, ţinuţi sub observaţie cu atenţie sporită ca să nu devină nişte “răsfăţaţi sociali”, cum sunt astăzi unii din aceia care depăşesc frecvent normele de conduită şi măsura socială. Să-i monitorizăm, adică… “să le facem analizele” în calitate de observatori.
Delinitarea dintre necorespunzător sau chiar de dăunător este adesea greu de stabilit la prima vedere, chiar şi din partea specialiştilor. Dar, după un timp de comportare neadecvată, diagnosticul iese la singur la suprafaţă ca şi încadrarea anomaliei în forma clinică corespunzătoare. Trebuie însă să mai ştim că asemenea personaje ajung, ca .până la depistarea lor, să circule cu aroganţă printre noi şi să ne dea lecţii de conduită şi chiar dispoziţii. Hotarul dintre normalitate şi patologic nu se poate trasa numai după aparenţe. El trebuie analizat şi aprofundat, mai ales când e vorba de funcţii de răspundere, când este pusă în primejdie însăşi soarta şi viitorul ţării. Intricările dintre cele două stări (normalul şi patologicul), pot fi extrem de întrepătrunse, Aici nu voi vorbi despre acea categorie numită “personalităţile accentuate” care ţine de caracterul individului, ci de forme de anormalitate camuflată, ca şi de indivizii care “fac pe nebunii”, precum şi de aroganţii care, după ce au constatat că această manieră “dă bine” asigurându-le succese, contiuă să meargă pe această cale. Ceea ce spun nu este nici insultă şi nici tendinţă de discreditare a unora sau altora, ci subiecte de reflexie şi analiză psihologică încărcată de responsabilitate.
Noi românii nici nu ne dăm seama câţi dereglaţi psihic bântuie printre noi, din care unii ocupă funcţii politice din cele mai hotărâtoare pentru ţară. Unii au ajuns chiar să ne hotărscă destinele Să ne întârzie sau chiar să ne la recul naţional. În această calitate, o parte din ei apar pe micile ecrane ca mari personalităţi ale vieţii publice. Parte din noi îi chiar ascultă şi cred cu sfinţenie în afrmaţiile lor. Ei mai sunt şi extrem de pisălogi şi revendicativi, dar fără să fie periculoşi ca indivizi, cum sunt alţi psihopaţi ce trebuie izolaţi.
Paranoia este o psihoză caracterizată printr-o hipertrofie a eului. În popor, boala e cunoscută sub termenul de mania persecuţiei. Ei au senzaţia că sunt nedreptăţiţi şi că sunt daţi pe nedrept la o parte. O altă caracteristică a bolii este inadaptarea socială. Alţi cunoscători ai bolii preferă termenul mai eufemistic de idealişti pătimaşi, dar răutăcioşi si care fac pe mărinimoşii, concentraţi pe anumite idei fixe, însă distorsionate faţă de realitate. În jurul lor mişună atât escroci (care profită de vadul politic pe care aceştia l-au dobândit), cât şi naivi de bună credinţă, seduşi de vorbele lor.
Când eram în anul şase de medicină la Cluj în 1949, profesorul de psihiatrie – un excelent pedagog – pentru a ne demonstra practic cât este paranoia de complexă şi de perfidă şi cât de uşor poţi greşi chiar şi la stabilirea unui asemenea diagnostic aparent simplu (în realitate adeseori greu de pus), a profitat că aveam două ore consecutive de curs de psihiatrie. S-a folosit de această succesiune de ore pentru a ne face să o înţlegem mai bine, căci ne vom întâlni frecvent cu ea in practica noastră. Și experienţa pe care am dobâdit-o ulterior, a confirmat că avea dreptate. În prima oră de curs a adus un bolnav spitalizat cu diagnosticul de paranoia pe care l-a invitat să-şi expună obsesiile care îl frământau, aducând toate documentele pe care le posedă. Pe noi, cei dn amfiteatru, profesorul ne-a prezentat ca pe tineri jurişti stagiari pentru a ne pronunţa la finalul expunerilpr sale. Bolvavul şi-a umplut catedra de documente, riguros expuse, iar dacă nu am fi fost avertizaţi asupra punctelor slabe ale pledoariilor sale, (clarificate punct cu punct de profesor în ora doua de curs), i-am fi dat total câştig de cauză. La fel ar fi gândit poate şi dacă amfiteatrul ar fi fost populat cu adevărat de stagiari jurişti. Totatât de creduli sunt şi mulţi oameni care se lasă capacitaţi de fraze cu măiestrie ticluite de aceştia, dar fără acoperire şi conţinut real. Deci doar o formă fără fond. Cei care predau logica se confruntă frecvent cu asemenea situaţii.
Paranoicii nu figurează printre psihopaţii periculoşi. Unii paranoicii spitalizaţi sunt învoiţi chiar să circule în oraş ca să-şi rezolve treburi personale, ei putând fi utili în familie şi chiar în societate, cum a fost cazul bolnavului nostru care, cunoscându-mă din practica voluntar-suplimentară pe care o desfăşuram în acel spital şi constatând că-i acord atenţie şi mă întreţin cu el, m-a vizitat la domiciliu, dar într-o zi când nu eram acasă. Mama, pe care a căutat să o convingă asupra justeţei cauzei sale l-a ascultat din complezenţă fără să-şi dea seama că domnul care mă căuta acasă nu era o cunoştinţă oarecare, ci un bolnav psihic spitalizat, tocmai ”la casa de nebuni” Ea s-a speriat abia după ce fapta a fost deja consumată.
Tot o boală psihică este mitomania, care constă în tendinţa de a.minţi. Ea se caracterizează print-un fond de vanitate şi o exaltare a imaginaţiei. Au fost descrise mai multe forme clinice de mitomanie, dintre care, cea mai răspândită este mitomania glorioasă (a lăudărosilor). In forma sa homozigotă, aceasta constă în tenţinta de confabulare prin care autorul “se dă mare”, că numai el poate să realizeze adevărate minuni politice prin care va schimba în cel mai scurt timp, însăşi înfăţişarea ţării. În sprijinul afimaţiilor lor ei aduc felurite bravade nefondate, inventate şi inexistente, recurgând, fără scrupule, la cele mai sfruntate fabulaţii şi insinuări. Mitomanii sentimentali, ca şi mitomanii politici posedă adesea o asemenea putere de convingere încât îşi creiază adepţi, după cum am putut-o constata şi noi, atât la anturajul nostru de zi cu zi, cât şi la unii lideri politici care ajung până acolo încât susţin lucruri deadreptul pe dos, transformând parte diin auditoriul lor în adepţi fanatici. Există şi forme heterozigote, amestecate de mitomano-paranoici, în care simpomatologa reiese din acestă sintagmă “înfrăţită”.
Cleptomania, iar aici nu intenţionez să mă refer la forma totală, homozigotă, care aparţine psihozelor grave şi nici la furtişagurile şi ciupelile din cele mărunte, ci la sistemul aproape instituţionalizat prin delapidările de anvergură, la devalizările de bănci, la marile escrocherii ale atâtor aşa zişi afacerişti care au aplicat în ţară dezastrul naţional. Asemenea exemple de delapidări de fonduri l-a constituit regimul instalat la putere la revoluţie. (Rog să fiu contestat, dar cu argumente). A nu se confunda această categorie de “hoţi cu gulere albe”, cu hoţii care pătrund în locuinţe prin efracţie (şi care, de regulă, sunt prinşi şi execută pedepse de detenţie, de ani de zile). “Hoţii demitari” sunt chiar promovaţi în grade înalte. Hoţii şi delapidatorii au existat în toate regimurile, dar în unele regimuri hoţia se făcea la scară mică, după cum în altele, hoţia ajungea să devină întreprindere de stat (ca la noi)..
Inainte de a fi împuşcat, “odiosul ” a lăsat o ţară bogată, plină de acumulări materiale care au fost puse “peste noapte” la dispoziţia tuturor celor care doreau să se servească din avutul ei zicându-li-se: “Fraţilor, luaţi şi vă serviţi, cu condiţia să susţineţi noul regim al dărniciei noastre”. Şi în felul acesta s-a distrus şi ceea ce nineni nu putea accede căci aduceau beneficii, de exemplu, a fost demontat sistemul de irigaţii, unităţile industriale prospere, fermele de animale, canalul navigabil Dunărea Marea Neagră etc. Revoluţia, în loc să fi dus la strângerea rândurilor, a reprezentat deschirerea porţilor şi chiar spargerea zidurilor “cetăţii” pentru a introduce “calul troian” cu luptători în interior (aluzie la spionajul deavalma), dar şi la dezastrele morale provocate de mineeriade şi alte asemenea sălbăticii). Pe acest principiu de sfidare a adevărului se bazează şi unele forme de dezinformare politică prin care au fost câştigate alegeri şi bătălii politice care au durat chiar legislaturi repetatate.
În acest timp ţara o lua la vale, chiar fără să existe alunecări de teren, ci doar acţiuni economice sau aranjamente politico-economice provocate de noua generaţie de mitomani şi cleptamani O delimitare între delapidatori reali, clepomani, mitomani şi esctoci, e adesea greu destabilit căci ei, dacă sunt coalizaţi, sunt aproape inbatabili în a se autoapăra, având în spatele lor susţinători, inclusiv echipa de avocaţi bine plătiţi care se pricep să întoarcă legile pe dos. Toate aceste anomalii sunt intricate între ele. În zadar cetăţenii zilelor noastre nu-i dau crezare Casandrei din mitologie, care spunea adevărul dar fără să fie crezută, dar ea există şi astăzi. căci în ţara noastră jumătate din populaţie este alcătuită din Casandre care spun adevărul, dar care nu sunt băgate în seamă. Se pare că tot o Casandră sunt şi eu, ca atâtea milioane de cetăţeni ai ţării.
Nu este o exagerare afirmaţia generalizată că “trăim într-o lume nebună, nebună şi din ce în ce mai nebună” în care cei mai mulţi paranormali (cei aflaţi alături de normalitate) trăiesc în libertate, din care unii ajung chiar să ne fie conducători. Este o lume dezechilibrată faţă de care ne-am obişnuit să trăim şi cu care convieţuim. Astăzi, noi când circulăm (dar nu pe stradă şi când navigăm în viaţă), nu mergen drept, ci umblăm pe mai multe cărări, ca în povestea lui Ispirescu cu “ Fata săracului cea isteaţă”: care trebuie să ajungă la boier, dar “nici călare, nici pe jos, nici pe drum, nici pe lângă drum, nici îmbracată, nici dezbrăcată”. Este o atitudine mai mult decât dulpicitară. Ne-am obişnuit şi noi să umblăm alături cu drumul bătătorit. Acest fenomen parcă se accenuiază, iar gloata (care suntem noi), se lasă condusă de neaveniţi. Nu numai schizofrenia (incoerentul), nu numai sindromul maniacal (nebunii agitaţi) sau paranoia (cei puşi pe contestare) sunt cele mai frecvente psihopatii, iar la acestea s-a mai adăugat şi sadismul (plăcerea de a-l vedea pe altul că suferă sau că o duce rău). .
Prin această relatare nu doresc să susţin că toţi răutăcioşii şi intriganţii cu care ne intersectăm în drumurile vieţii noastre şi pe care îi vedem gata porniţi în faţa micilor ecrane (ca să-şi verse veninul, dar fără să aducă şi soluţii viabile de redresare reală a ţării), suferă de aceste maladii înşelătoare. Unii din ei pot reprezenta (şi chiar reprezină) un adevărat pericol social, căci prin insinuările, ca şi prin argumentele aparent verosimile, reuşesc să influenţeze societatea pe care adesea o derutează şi chiar o îmbolnăvesc deabinelea. Dându-li-se cale liberă de manifestare şi de afirmare – căci doar trăim în democraţie – ei îşi crează un supliment de imagine şi pot să acumuleze chiar şi… avantaj politic, adică “punctaj electoral”, după cum se întâmplă frecvent la noi în politică. Asemenea personaje reuşesc să decidă însăşi soarta istoriei unor popoare, cum s-a întâmplat chiar şi la noi, atât în perioada comunistă cât şi la revoluţie şi postrevoluţie.
Alegătorii ar mai trebui să ştie că nebunia nu se tratează numai la casa de nebuni, ci şi de către societate prin înţelepciunea şi atitudinea opiniei publice şi a alegătorilor. Chiar şi noi, cititorii şi telespectatorii am putea-o trata dacă ne-am lua rolul de alegători în serios. Prin ce ar putea fi ei mai înţelepţi şi mai patrioţi decât noi, cei care suntem poporul însăşi ? Prin demagogia lor aberantă ? Nu e nebun cel ce mănâncă o tavă de baclavale şi alta de savarine, după care râde de noi că a reuşit să ne prostească, ci cel care i le oferă. Ferice de ţara cu cât mai puţini “nebuni sociali”. Aceştia ar trebui să devină – în fapt – nişte “izolaţi sociali” (sau altfel spus, ţinuţi sub observaţie cu atenţie sporită ca să nu devină nişte “răsfăţaţi sociali”, cum sunt astăzi unii din aceia care depăşesc frecvent normele de conduită şi măsura socială. Să-i monitorizăm, adică… “să le facem analizele” în calitate de observatori.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu