Construcţiile rurale, vor trebui să aibă un rol hotărâtor pentru viitorul turistic al României din anii ce vor urma, turism care acum e aproape inexistent, tot pe motive de delăsare, lipsă de iniţiative şi de curaj. În caz contrar vom fi depăşiţi turistic chiar şi de ţările vecine, dar dacă vom fi consecvenţi, vom deveni inbatabili în întreaga zonă. În interes naţional, noile construcţii rurale din anumite zone montane să nu fie admise, în nici un caz. fără adaptarea lor la specificul românesc, la fel cum procedează şi statele arabe şi orientale în general, care acceptă din plin modernitatea, dar numai adaptând-o şi subordonând-o specificului lor, ca şi cum însăşi modernitatea le-ar aparţine. În viitor, dacă un cosmonaut dintr-o navă cosmică s-ar catapulta accidental deasupra teritoriului României, ar trebui să recunoască că a aterizat în România, doar conducându-se după stilul caselor şi a portului locuitorilor, fără să întrebe localnicii unde se găseşte. Prin această autoapărare vom fi cu mult mai bine apreciaţi în exterior. După alegerea şi omologarea acelor modele de case stilizate şi lansarea lor pe piaţa sub formă de albume, ne-ar trebui o legislaţie care să îngrădească ametecul cu felurite trăznăi antistilistice şi antiartistice care ne transformă ţara într-un talcioc în care sunt amestecate toate genurile discordante, România devenind un ghiveci pocit de cel mai prost gust. Prin această manieră ne dezicem de noi înşine. Dacă dorim să ne impunem în lume, trebuie să dovedim că suntem “cineva”, începând şi sfârşind tot cu noi, iar aceasta s-o facem până nu va fi prea târziu. Politica etnografică pe care o urmăm în prezent este o adevărată “lepădare de sine” şi elogiere faţă de ceea ce le aparţine altora.
Începutul ar putea consta în a lansa pe piaţă câteva albume cu construcţii de artă ţărănească şi proiecte de modele cu următoarele exemple de conţinut: Case şi porţi ţărăneşti, Biserici cu turle ţuguiate din Nordul Transilvaniei (până mai sunt şi câte sunt),, Biserici pictate în exterior din Bucovina, Modele de troiţe cu specific românesc, Încrustaţii sculpturale româneşti de exterior şi interior. Toate acestea să fie fotografiatedin mai multe poziţii, atât din ansamblu, câtşi detaliu. Înaintea tuturor acestora să primeze modelele de case rustice cu specific românesc, dar cu funcţionalitate modernă”. Lista tuturor acestor titluri să rămână deschisă pentru specialişi care să o diversifice. Dacă m-aş simţi în stare mi-aş fi luat nepotul, student în ultimii ani la arhitectuă şi aş pleca cu el la drum, în stil apostolorum, ca să imprimăm pe peliculă acele valori, încă existente, dar numai ici şi colo, (fiind înlocuite cu “modernisme”, unele deadreptul anoste, chiar penibile. Autenticul nostru care abia mai “agonizează”, trebuie întâi să-l reanimăm, după care să-l valorificăm, după dictonul: “de la lume adunate şi iarăşi la lume date”. Din cauza indisponibilităţii mele legte de vârstă şi de sănatate, a trebuit să abandonez acceastă iniţiativă patriotică, dar şi pasionană pe care să o facă alţii, având asemeneaînclinaţii la care să se ataşeze mai mlţi studenţi, arhitecţi, etnografi sau fotografi pasionaţi în asemenea acţiuni, dar să nu lăsăm acest valoros tezaur să dispară. Îmnul nostru, “Deşteaptă-te române”, implică şi domeniul folcloric, ca şi alte domenii, dar dacă nu ne vom trezi înainte de a nu se “înnopta” deabinelea hiar şi în sufletele noastre), totul va fi depăşit, tardiv şi depăşit. Asemenea acţiuni să se extindă în întreaga ţară pe teme cât mai variate. Trebuie să acţionăm înainte de a se fi scurs tot nisipul din clepsidra de sus, păstrându-ne măcar modelele “de arhivă” după care vor trebui omologate, nu vom mai regăsi nimic din tot ceea ce am fost şi am avut, transformându-ne poporul într-o populaţie deloc interesantă şi aproape fără identitate, ca şi cum poporul nostru nici n-ar fi trecut pe aici. Toate acestea au fost bogăţii inestimabile, depăşind, asemenea monedelor antice, valoarea lor apusă, dar reînviată sub o altă formă, mult mai valoroasă Chiar şi comorile noastre dacice am ajuns să ni le furăm, ca apoi alţii să ni le vândă, tot nouă, dar cu valută forte. Acordăm valoare doar bancnotelor care foşnesc, fără sunet metalic, dar care poartă însemnele dolarului şi ale euro, deşi acele hârtii nu au nici o valoare spirituală intrinsecă.
Legenda spune că Pasărea Fönix a renăscut din propria cenuşă. Ca dovadă că acest mit a existat, o dovedesc însăşi faptele. Popoarele german şi japonez care au pierdut războiul, fiind nimicite şi umilite, au renăscut din propriile lor ruine fumegânde şi din propria lor cenuşă. Ele s-au impus lumii care astăzi le respectă chiar şi ca învinşi. Oare trebuie ca fotografii japonezi să parcurgă aproape jumătate din globul pănântesc ca să ne descopere autenticitatea specificului maramureşan, (astăzi în delăsare şi chiar abandonare chiar şi acesta), pe care fotografii japonezi să-l popularizeze apoi în Ameica şi peste tot în lume în locul noatru ? Trebuia ca evreul Adrian Costea din Franţa să se deplaseze cu automobilul personal, parcurgând mii de kilometrii prin ţară ca să fotografieze comorile naţionale din România, astăzi pe cale de dispariţie şi să realizeze un album fără pereche pe care să-l difuzeze pe cheltuială proprie, album cum n-am mai avut altul România, intitulat “Eterna şi fascinanta Românie ? Noi, din proprie iniţiativă, să nu fim oare în stare să ne valorifică singuri comorile materiale şi spirituale ca prin ele să ne evidenţiem ?
*
În două cărţi destul de voluminoase, aproape gata de dat la tipar, pe care le-am scris în anii imediat după revoluţie (deocamdată… “pentru sertar”), am argumentat asupra acestor valori de mare preţ care, din nefericire dispar încet dar sigur. Una din cărţi este intitulată: “Mărturisiri sub patrafir”, în care am descris, începând cu viaţa interbelică, evoluţia României până în zilele de astăzi, iar cealaltă carte intitulată: Proverbe şi aforisme comentate“, având ca subtitlu: “Luminează-te şi vei fii, voieşte şi vei putea” În amândouă am propus – printre altele – dezvoltarea şi diversificarea arhitecturii, culturii rurale şi a specificului românesc, ca şi neajunsurile ce s-au abătut asupra noastră.
În afara celor arătate, România ar trebui să profite de dărnicia şi frumuseţea zonelor subcarpatice de pe ambii versanţi ai Munţilor Carpaţi, ca şi din fascinanţii Munţi Apuseni. În toate acele zone, dar nu numai, s-ar putea construi case rustic, dar cu confort modern pentru a oferi pensiuni rustice, dîn cele mai predilecte atât pentru creaţie, cât şi pentru destindere, atât pentru amatorii români cât şi pentru străini, veniţi aici cu sau fără familiile lor, să găsască aici acele rare oaze de destindere şi de linişte cteatoare ce nu se găsesc în vacarmul metropolelor, nici chiar în insulele aparent izolate din Oorientul Îndepărtat sau din Oceania. Mereu ne tânguim cu lacrimi de crocodil că satele noastre montame se depopuliază şi din sate de munte, altădară cu sute de famili prospere, au mai rămas trei sau patru, alcătuite din bătrâni şi care lasă teritoriile să se degradeze. Familiile plecate sau alţi proprieteri cu initiativă ar putea învesti aici, costruind grupuri de case în stil rustic, cu mai multe camere şi cu climat de creaţie şi relaxare, unde, multe familii ar prefera să se retragă pentru a scăpa de vacarmul citadin. Această reală “industrie” concurenţială, dar deloc valorificată, ne-ar aduce mai multă faimă, mai mult prestigiu, dar şi venituri materiale incomprabil mai consistente decât prin căpşunărit. Am realiza, incontestabil, o mai bună cunoaştere internaţională a României decât ne fac astăzi bieţii aducători de valută chinuită ce se străduiesc pe meleaguri străine (mulţi în calitate de salahori necalificaţi), pentru ca să crească în ţară PIB-ul (Produsul Intern Brut). Aceste pensiuni având un caracter intim, interuman, aproape familial, ar ajunge să fie preferate hotelurilor de lux din marile metropole de patru sau chiar de cinci stele. Locatarilor temporali, ar putea lua, tot aici, lecţii de sculptută în lemn sau piatră, lecţii de călărie şi plimbări de agrement cu trăsura sau caleaşca, iar iarna, înfofoliţi în cergă şi cojoace, plimbări de neuitat cu sania trasă de cai cu zurgălăi sau lecţii de ski.. În afara acestora ar putea fi inventate atâtea alte plăcute şi relaxante modalităţi de petrecere a timpului lor drămuit (pescuitul, tenisul, patinajul, popicele şi chiar… “munca relaxantă a câmpului”)
Gospodinele noastre harnice, ospitaliere şi cu bun gust, sprijinite de soţii lor gospodari inventivi, ca şi de toată familia, ar putea dezvolta pe această cale, surse de câştig cinstit pentru o mare parte din populaţia ţării, cu condiţia primordială să se îngrădească în modul cel mai strict “kiciul” şi să se respecte, cu maximum de rigurozitate baremurile folclorice stabilite, ca şi igiena, căci în ceea ce priveşte buna cuviinţă nu duce lipsă românul. Spunând igienă, în afară de curăţenia desăvârşită, trebuie să se înţeleagă căile de acces, apa curentă, duşul, inclusiv bideul. Evident că toate acestea vor trebui precedate de instrctaje, ca toate acestea să se desfăşoare impecabil.
Prin această industrie bine ţinută sub control şi tot mai concurenţială, am face ca ţara să ne fie mai bine cunoscută, mai apreciată în lume şi mai respectată, fără să îinvestim sume propagandistice mari într-un lobby mincinos şi destul de ineficient, din care să se poată fura fără să se realizeze beneficii morale pe măsură. În plus, ne-am face cunosctă ţara prin ceea ce avem mai specific, mai frumos şi mai atrăgător în România, dar evitându-se improvizaţiile nestandardizate. Punând la punct şi o serie de trasee automobilistice locale, străinii ar descoperii, nu una, ci mai multe Românii pitoreşti. Străinii înşişi vor deveni cei mai buni propagandişti ai României în privinţa acestui tip de turism..
Pensiunile rustice, dacă vor fi bine gândite şi propagate prin albume cu amenajări, reaşezări şi mai ales prin costrucţii pentru un asemenea profil, înfiinţându-se, concomitent şi Școli de Arte şi Meserii, unele profilate pe sculptură în lemn, vor deveni surse reale de bunăstare. La intrarea şi ieşirea din toate satele ţării şi chiar la răscruci de drumuri, ar trebui să fie împlantată câte o troiţă şi să existe în faţa a cât mai multor gospodării ţărăneşti, porţi, cerdacuri sculptate, în interior, mobilă rustică, iar pe pereţi, icoane pictate pe sticlă, troiţe de perete şi cusături ţărăneşti. Am putea deveni cunoscţi pe plan mondial în acest domeniu care este pe cale de dispariţie. Învestiţiile în asemenea lucrări ar aduce multiple avantaje. Ne-am putea crea o ţară “cum alta în lume nu-i”.
Aceastea ar implica şi creşterea intensivă a nucului, a stejarului şi a pinului, precum şi împădurirea cu perdele forestiere de salcâmi a unor zone deşetice. Să ne ferim de oţetar care, deşi are o rată de creştere rapidă, nu este un pom de calitate superioară. Expresia de “Spaţiu şi stil mioritic”, luate astăzi adesea în derâdere de către incompetenţi şi inconstirnţi, ar trebui să devină embleme naţionale în permanentă creştere.
Începutul ar putea consta în a lansa pe piaţă câteva albume cu construcţii de artă ţărănească şi proiecte de modele cu următoarele exemple de conţinut: Case şi porţi ţărăneşti, Biserici cu turle ţuguiate din Nordul Transilvaniei (până mai sunt şi câte sunt),, Biserici pictate în exterior din Bucovina, Modele de troiţe cu specific românesc, Încrustaţii sculpturale româneşti de exterior şi interior. Toate acestea să fie fotografiatedin mai multe poziţii, atât din ansamblu, câtşi detaliu. Înaintea tuturor acestora să primeze modelele de case rustice cu specific românesc, dar cu funcţionalitate modernă”. Lista tuturor acestor titluri să rămână deschisă pentru specialişi care să o diversifice. Dacă m-aş simţi în stare mi-aş fi luat nepotul, student în ultimii ani la arhitectuă şi aş pleca cu el la drum, în stil apostolorum, ca să imprimăm pe peliculă acele valori, încă existente, dar numai ici şi colo, (fiind înlocuite cu “modernisme”, unele deadreptul anoste, chiar penibile. Autenticul nostru care abia mai “agonizează”, trebuie întâi să-l reanimăm, după care să-l valorificăm, după dictonul: “de la lume adunate şi iarăşi la lume date”. Din cauza indisponibilităţii mele legte de vârstă şi de sănatate, a trebuit să abandonez acceastă iniţiativă patriotică, dar şi pasionană pe care să o facă alţii, având asemeneaînclinaţii la care să se ataşeze mai mlţi studenţi, arhitecţi, etnografi sau fotografi pasionaţi în asemenea acţiuni, dar să nu lăsăm acest valoros tezaur să dispară. Îmnul nostru, “Deşteaptă-te române”, implică şi domeniul folcloric, ca şi alte domenii, dar dacă nu ne vom trezi înainte de a nu se “înnopta” deabinelea hiar şi în sufletele noastre), totul va fi depăşit, tardiv şi depăşit. Asemenea acţiuni să se extindă în întreaga ţară pe teme cât mai variate. Trebuie să acţionăm înainte de a se fi scurs tot nisipul din clepsidra de sus, păstrându-ne măcar modelele “de arhivă” după care vor trebui omologate, nu vom mai regăsi nimic din tot ceea ce am fost şi am avut, transformându-ne poporul într-o populaţie deloc interesantă şi aproape fără identitate, ca şi cum poporul nostru nici n-ar fi trecut pe aici. Toate acestea au fost bogăţii inestimabile, depăşind, asemenea monedelor antice, valoarea lor apusă, dar reînviată sub o altă formă, mult mai valoroasă Chiar şi comorile noastre dacice am ajuns să ni le furăm, ca apoi alţii să ni le vândă, tot nouă, dar cu valută forte. Acordăm valoare doar bancnotelor care foşnesc, fără sunet metalic, dar care poartă însemnele dolarului şi ale euro, deşi acele hârtii nu au nici o valoare spirituală intrinsecă.
Legenda spune că Pasărea Fönix a renăscut din propria cenuşă. Ca dovadă că acest mit a existat, o dovedesc însăşi faptele. Popoarele german şi japonez care au pierdut războiul, fiind nimicite şi umilite, au renăscut din propriile lor ruine fumegânde şi din propria lor cenuşă. Ele s-au impus lumii care astăzi le respectă chiar şi ca învinşi. Oare trebuie ca fotografii japonezi să parcurgă aproape jumătate din globul pănântesc ca să ne descopere autenticitatea specificului maramureşan, (astăzi în delăsare şi chiar abandonare chiar şi acesta), pe care fotografii japonezi să-l popularizeze apoi în Ameica şi peste tot în lume în locul noatru ? Trebuia ca evreul Adrian Costea din Franţa să se deplaseze cu automobilul personal, parcurgând mii de kilometrii prin ţară ca să fotografieze comorile naţionale din România, astăzi pe cale de dispariţie şi să realizeze un album fără pereche pe care să-l difuzeze pe cheltuială proprie, album cum n-am mai avut altul România, intitulat “Eterna şi fascinanta Românie ? Noi, din proprie iniţiativă, să nu fim oare în stare să ne valorifică singuri comorile materiale şi spirituale ca prin ele să ne evidenţiem ?
*
În două cărţi destul de voluminoase, aproape gata de dat la tipar, pe care le-am scris în anii imediat după revoluţie (deocamdată… “pentru sertar”), am argumentat asupra acestor valori de mare preţ care, din nefericire dispar încet dar sigur. Una din cărţi este intitulată: “Mărturisiri sub patrafir”, în care am descris, începând cu viaţa interbelică, evoluţia României până în zilele de astăzi, iar cealaltă carte intitulată: Proverbe şi aforisme comentate“, având ca subtitlu: “Luminează-te şi vei fii, voieşte şi vei putea” În amândouă am propus – printre altele – dezvoltarea şi diversificarea arhitecturii, culturii rurale şi a specificului românesc, ca şi neajunsurile ce s-au abătut asupra noastră.
În afara celor arătate, România ar trebui să profite de dărnicia şi frumuseţea zonelor subcarpatice de pe ambii versanţi ai Munţilor Carpaţi, ca şi din fascinanţii Munţi Apuseni. În toate acele zone, dar nu numai, s-ar putea construi case rustic, dar cu confort modern pentru a oferi pensiuni rustice, dîn cele mai predilecte atât pentru creaţie, cât şi pentru destindere, atât pentru amatorii români cât şi pentru străini, veniţi aici cu sau fără familiile lor, să găsască aici acele rare oaze de destindere şi de linişte cteatoare ce nu se găsesc în vacarmul metropolelor, nici chiar în insulele aparent izolate din Oorientul Îndepărtat sau din Oceania. Mereu ne tânguim cu lacrimi de crocodil că satele noastre montame se depopuliază şi din sate de munte, altădară cu sute de famili prospere, au mai rămas trei sau patru, alcătuite din bătrâni şi care lasă teritoriile să se degradeze. Familiile plecate sau alţi proprieteri cu initiativă ar putea învesti aici, costruind grupuri de case în stil rustic, cu mai multe camere şi cu climat de creaţie şi relaxare, unde, multe familii ar prefera să se retragă pentru a scăpa de vacarmul citadin. Această reală “industrie” concurenţială, dar deloc valorificată, ne-ar aduce mai multă faimă, mai mult prestigiu, dar şi venituri materiale incomprabil mai consistente decât prin căpşunărit. Am realiza, incontestabil, o mai bună cunoaştere internaţională a României decât ne fac astăzi bieţii aducători de valută chinuită ce se străduiesc pe meleaguri străine (mulţi în calitate de salahori necalificaţi), pentru ca să crească în ţară PIB-ul (Produsul Intern Brut). Aceste pensiuni având un caracter intim, interuman, aproape familial, ar ajunge să fie preferate hotelurilor de lux din marile metropole de patru sau chiar de cinci stele. Locatarilor temporali, ar putea lua, tot aici, lecţii de sculptută în lemn sau piatră, lecţii de călărie şi plimbări de agrement cu trăsura sau caleaşca, iar iarna, înfofoliţi în cergă şi cojoace, plimbări de neuitat cu sania trasă de cai cu zurgălăi sau lecţii de ski.. În afara acestora ar putea fi inventate atâtea alte plăcute şi relaxante modalităţi de petrecere a timpului lor drămuit (pescuitul, tenisul, patinajul, popicele şi chiar… “munca relaxantă a câmpului”)
Gospodinele noastre harnice, ospitaliere şi cu bun gust, sprijinite de soţii lor gospodari inventivi, ca şi de toată familia, ar putea dezvolta pe această cale, surse de câştig cinstit pentru o mare parte din populaţia ţării, cu condiţia primordială să se îngrădească în modul cel mai strict “kiciul” şi să se respecte, cu maximum de rigurozitate baremurile folclorice stabilite, ca şi igiena, căci în ceea ce priveşte buna cuviinţă nu duce lipsă românul. Spunând igienă, în afară de curăţenia desăvârşită, trebuie să se înţeleagă căile de acces, apa curentă, duşul, inclusiv bideul. Evident că toate acestea vor trebui precedate de instrctaje, ca toate acestea să se desfăşoare impecabil.
Prin această industrie bine ţinută sub control şi tot mai concurenţială, am face ca ţara să ne fie mai bine cunoscută, mai apreciată în lume şi mai respectată, fără să îinvestim sume propagandistice mari într-un lobby mincinos şi destul de ineficient, din care să se poată fura fără să se realizeze beneficii morale pe măsură. În plus, ne-am face cunosctă ţara prin ceea ce avem mai specific, mai frumos şi mai atrăgător în România, dar evitându-se improvizaţiile nestandardizate. Punând la punct şi o serie de trasee automobilistice locale, străinii ar descoperii, nu una, ci mai multe Românii pitoreşti. Străinii înşişi vor deveni cei mai buni propagandişti ai României în privinţa acestui tip de turism..
Pensiunile rustice, dacă vor fi bine gândite şi propagate prin albume cu amenajări, reaşezări şi mai ales prin costrucţii pentru un asemenea profil, înfiinţându-se, concomitent şi Școli de Arte şi Meserii, unele profilate pe sculptură în lemn, vor deveni surse reale de bunăstare. La intrarea şi ieşirea din toate satele ţării şi chiar la răscruci de drumuri, ar trebui să fie împlantată câte o troiţă şi să existe în faţa a cât mai multor gospodării ţărăneşti, porţi, cerdacuri sculptate, în interior, mobilă rustică, iar pe pereţi, icoane pictate pe sticlă, troiţe de perete şi cusături ţărăneşti. Am putea deveni cunoscţi pe plan mondial în acest domeniu care este pe cale de dispariţie. Învestiţiile în asemenea lucrări ar aduce multiple avantaje. Ne-am putea crea o ţară “cum alta în lume nu-i”.
Aceastea ar implica şi creşterea intensivă a nucului, a stejarului şi a pinului, precum şi împădurirea cu perdele forestiere de salcâmi a unor zone deşetice. Să ne ferim de oţetar care, deşi are o rată de creştere rapidă, nu este un pom de calitate superioară. Expresia de “Spaţiu şi stil mioritic”, luate astăzi adesea în derâdere de către incompetenţi şi inconstirnţi, ar trebui să devină embleme naţionale în permanentă creştere.
De pe urma unor asemenea îndeletniciri artizanale şi de pensiuni, paralel cu reţeaua de moteluri şi hoteluri de proporţii moderate, ca şi de arta culinaară, s-ar putea trăi mai bine decât de pe urma vânzării mâinii de lucru pentru străini, care, la timpul lor, au fost binevenite căci “ne-am format mâna” pentru a obţine un randament maxim în domeniul respectiv, schimbându-ne emblema de “ţiganii de români” (sub care astăzi am mai rămas cunoscuţi în lume), “în harnicii şi inventivii fraţi latini” care însă au avut ce învăţa de la ei ca disciplină a muncii şi cultură generală. După informaţiile ce ne-au parvenit, se pare că suntem bine primiţi acolo, iar pentru cei care ne fac de râs ţara în străinătate, românii ar trebui să găseasă ac şi de cojocul acelora care ne-o degradează. Cât mai mulţi români, şcoliţi sau mai puţin şcoliţi, trebuie să le înveţe limba, îndeosebi italiana, ceea ce este absolut posibil într-o vacanţă de vară, dacă se aplică un studiu intensiv. Se ştie că Uniunea Europeană urăreşte să stimleze prosperitatea satelor. Oare construcţiile la satele abandonate astăzi şi înlocuirea lor cu asemenea construcţii moderne, cu căile lor aferente de acces, n-ar fi oare exemple şi prototipuri de civilizare a satelor faţă de care ar urma să prmim inclusiv stimulente materiale din fondurile europene ? Dacă statul va rămânea “căpos” şi nu va prelua iniţiativa acestor pensiuni rustice – pe care să le amplifice la scara unei adevărate industrii naţionale – ar trebui să o facă iniţiativele particulare, asemenea unor mandatari de la care se vor contamina şi altii, căci turismul la noi în ţară este deficitar, deşi ne-ar putea aduce venituri preponderente, dar nu prin hoteluri uriaşe şi sfidătoare, construite din beton, fier şi sticlă. Acestea nu trebuie încurajate, decât cel mult motelurile la răscruce de drumuri. Să nu încercăm să imităm maniere comerciale “a la Las Vegas” sau din alte metropole de acel gen. Acum, când ne sunt deschise graniţele, cât mai mulţi locuitori ai unor asemenea zone geografice şi care sunt proprietari de asemenea terenuri ce se vor ridica în curând la sute de dolari metrul patrat, ar trebui să vizitese pe cont propriu sate montane din Elveţia, Austria, Italia etc. pe care să le fotografieze şi să chiar intre în vorbă cu proprietarii. După câteva reuşite particulare, se va implica şi statul cu investiţii mai consistente. Aceste pensiuni nefiind sezoniere, ci pe toată durata anului, va fi un alt mare avantaj pentru turismul nostru.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu