Asemenea capitalismului, comunismul nu are numai o singură înfăţişare, ci arătări felurite. Nici unul din aceste sisteme nu puteau fi statice, iar dinamism în societate stă la baza ascensiunii şi decăderii partidelor şi chiar a ţărilor, însă nu fără convulsiuni. Chiar şi la noi în ţară, comunismul a traversat mai multe etape cu chipuri felurite. El se arată ca un munte care apare diferit, în funcţie de poziţia din care este privit. De pe un versant se poate arăta prăpăstios, ameninţător şi plin de grohitiş instabil, în timp ce de pe alt versant poate apărea chiar îmbietor, dar numai la prima vedere. Toate faţetele au părţile lor tentante, dar înşelătoare. Neocomunismul, deşi pare o formă de tranziţie între cele două sisteme, face parte tot din comunism, mai ales în România, unde opozanţii comunismului au suferit o profundă păcăleală din partea celor care s-au lăsat convinşi iniţial în proporţie de peste 80 %. Neocomunismul este tot o faţetă a comunismului, cea mai perfidă şi mai înşelătoare în faţa căruia poporul român a plătit un foarte greu tribut.
a). Începuturile comunismului în România
Ceea ce spun mai jos sint lucruri arhicunoscute de populaţe, iar ceea ce voi rezuma nu reprezintă nici 1 % din ceea ca a reprezentat cu adevărar comunismul.
La instalarea comunismului autentic de la începutul anului 1945 din România, primul obiectiv urmărit a fost decapitarea vechii noastre elite, dar nu numai elita politică, culturală sau militară, ci chiar şi elita ţărănească, cea care reprezenta continuitatea tradiţional-structurată a poporului român. Lician Blaga spunea că eternitatea noastră s-a născut la sate. La instalarea comunismului în România se urmărea ca şi ţărănimea majoritară să fie reprofilată, confiscându-i-se însuşi obiectul muncii: adică pământul şi anexele sale de proprietate personală (vitele şi uneltele de lucru). Casele mai arătoase şi averile celorlalţi cetăţeni au fost confiscate cu duritate, iar întreprinderile, atât cele mari, dar şi cele mici au fost desfiinţate, iar foştii lor proprietari au ajuns nişte proscrişi după deposedarea lor de agoniseala de o viaţă.. S-a întâmplat ceva asemănător puilor de sub cloşcă cărora li s-ar fi jumulit penajul pentru ca toţi să se adune forţat sub aripile “protectoare” ale ei pentru a nu muri de frig. A fi avut casă naţionalizată sau de a avea rude în străinătate echivale cu un grav stigat pus pe fruntea celui care îl purta
Unda de şoc, cutremurul naţional provocat trebuia extins peste tot în ţară. În acest scop a fost introdus şi climatul de frică şi de supunere totală. Populaţia trebuia să trăiască cu spaima că în orice moment se poate aştepta la ceea poate fi şi mai rău, adică la arestări şi chiar la lichidare fizică. Dar acest climat nu se limita numai la măsuri administrative, ci trebuia concretizat prin acţiuni de verificare amănunţită a trecutului fiecărui cetăţean, după care se trecea la munca de jos sau chiar la arestări, deportări, lagăre de exterminare, după caz. În afara manierelor de subordonare totală a fost introdusă, “duba neagră” care era o altă emblemă sinistră a regimului. Ea te ridica noaptea de acasă, dar şi ziua de pe stradă, în văzul lumii, cea ce echivala cu un climat calculat de a induce spaimă şi supunere. Populaţia trebuia să trăiască în stare de incertitudine şi de totală dependenţă. Acesta era sistemul de a preveni orice tentativă de opoziţie. Se aplicau anii agrei de detenţie – de la zece în sus – chiar pentru supoziţii nereale şi nici măcar gândite de către acuzat, ci doar insinuate de alţii ca răzbunare, dar neverificate de autorităţi, căci nu era timp şi pentru asemenea “pierderi neesenţiale de timp”. Populaţia, ca să poată supravieţui, trebuia să se lase înregimentată cel puţin în aşa. numitele organizaţii procomuniste (sindicate, asociatii felurite, de exemplu “de prietenie” etc.). Lumea n-a avut o altă soluţie de supravieţuire decât supunerea declarată, cu toţii fiind puşi unor reeducări prin spălare de creere care, prin diabolismul lor, a prins câte ceva în populaţe. Ca să supravieţuieşti trebuia să devi făţarnic, de aici derivând şi prefăcătoria pe care o mai manifestă populaţia. Învăţământul ideologic generalizat era obligator chiar şi pentru gospodine şi pensionari.
După verificările minuţioase ale adulţilor, s-a trecut rapid la pregătirea “pepinierei de cadre”. Începând cu copiii, s-au pus şi bazele dosariadei de mai târziu, pentru a putea dispune de şantajarea fiecărui cetăţean pe bază de documente. Cei mai mulţi din acei copii sunt astăzi cadrele de bază ale social-democraţiei post comuniste hibride, adică cei care nu sunt nici comunişti, nici capitalişti, ci un fel de struţo-cămilă. Copiii şi adolescenţii neputând primi de acasă alte îndrumări din cauza fricii părinţilor de a nu fi depistaţi că au concepţii diferite faţă de cele primite în şcoală, au respectat cel puţin baza din doctrina în care au fost educaţi ca pioneri, iar ulterior ca UTC-işti (Uniunea Tineretului Comunist). Copiii, acei “ieniceri” (dar nu ai turcilor, ci ai comunismului), erau mai îndoctrinaţi pe vremea aceea decât înşişi membrii de partid care s-au născut şi au fost educaţi în burghezie, păstrând câte ceva din vechile structuri.
Dacă în perioada stalinistă ţara era împărţită între comuniştii atotputernici şi între ne-comuniştii obidiţi şi persecutaţi, în perioada comunist-ceauşistă, oficialităţile comuniste împreună cu cetăţenii au găsit un alt modus vivendi, unul de supravieţuire şi de coabitare reciproc-avantajoasă. Ceauşescu a avut meritul că a deschis larg porţile de intrare ale “comunismului”, desfiinţăndu-se chiar şi etapa intermediară destul de dură de “candidat de partid” care dura iniţial doi ani. Pe calea aceasta, fiecare din părţi se prefăcea că o crede pe cealaltă. S-a ajuns ca la căderea comunismului să se atngă colosala cifră cuprinsă între trei milioane şi jumătate şi peste patru milioane şi jumătate de posesori ai “carnetului roşu”, ceea ce reprezenta de trei ori mai mulţi membrii de partid la numărul de locuitori, decât în oricare altă ţară comunistă aflată sub vigilenţa Moscovei. În însăşi ţara de origine a comunismului, Rusia Sovietică, adică URSS care, la patru sute de milioane de locuitori, doar nouă milioane erau posesori ai carnetului roşu, pe când la noi, la numai douăzeci şi trei de milioane, numarul “comuniştilor” era dublu faţă de ei. La aceşti “comunişti de supravieţuire” din România (din care nici măcar un sfert nu erau reali), mai trebuie să se adauge alţi doi-trei membrii de familie de pe lângă fiecare posesor de carnet roşu, astfel încât România apărea o ţară comunistă, adică “o ţară roşie”, deşi doar se prefăcea că este. În realitate ea nu era nici măcar “portocalie”, ci una pestriţă. Numai astfel se poate explica prăbuşirea aproape spontană a comunismului la 21-22 decembrie 1989 şi nu datorată lui Iliescu şi a “emanaţilor revoluţiei”
După înlăturarea lui Ceauşescu au urmat paşii mari şi hotărâţi, dar nu spre democraţie autentică, ci spre neocomunism, ceea ce este cu totul altceva. Neocomunismul a fost un amestec de caricatuă, atât a comunismului, cât şi a capitalismului. A fost o păcăleală haină asupra amânduora.
b). Neocomunismul. În perioada neocomunistă, în locul ideologizării staliniste s-a recurs la o veche armă comunistă, când, în afara minciunii exprimate în faţă, se trecea la deformare a adevului, la starea inducerii în eroare a populaţiei, a dezinformării, adică a prezintării unui adevăr deformat, aducându-se argumente cu două sensuri.. De exemplu: “noi vrem binele populaţiei, dar pentru a-l realiza avem nevoie de linişte”. În realitate se urmărea linişte pentru a se putea acapara şi îmbogăţii în voie din imensele averi acumulate prin truda de până atunci a bietului popor. Minciuna sfruntată, ca şidenaturarea adevului aveau efectul unori arme de distrugere în masă care acţionau, chiar şi asupra conştiinţelor celor de bună credinţă. Arma de a te minţii în faţă, nesocotind adevărul, e ca şi cum ai susţine cu tărie în faţa adversarului că ghinda e mai plăcută la gust decât curmala, doar prin faptul că există ceva asemănare intre ele ca aspect. E adevărat că porcii preferă ghinda, însă, pentru aceasta trebuie să fii altfel structurat biologic ca să ai asemenea prefernţa. În realitate nici neocomuniştii nu credeau în asemenea spuse, dar, de pe urma unor astfel de susţineri şi raţionamente false, sistemul politic obţineau mari beneficii. Acesta a fost mai binele pe care ni l-au cadorisit emanaţii revoluţiei prin noul lor regim de “democraţie originală”.
Mai trebuie să reamintim faptul că ceeace n-a reuşit să realizeze regimul ceauşist în procsul de “comunizare a ţării”, a reuşit să realizeze din plin regimul lui Iliescu prin apariţia acelui neaşteptat fenomen inedit până la el: “apariţia unei noi categorii de cetăţeni, cel al nostalgicilor” în care, mulţi din cei care erau cei mai înverşunaţi duşmani ai lui Ceauşescu au început să-i aprobe unele măsuri care erau mai acceptabile, decât ale “urmaşului său”, Iliescu. Mai ales nivelul de trai a încceput să se degradeze îndeosebi în categoria de populaţie săracă. Pe mulţi adversari ai lui Ceauşescu îi auzeai spunând: “ce bine era pe vremea când ne era mai rău”
Mai trebuie menţionat că pe timpul lui Ceauşescu nu orice arivist sau lichea erau primiţi în partidul comunist. Se introdusese o triere reală şi severă de selectare, cu scopul de a se obţie eficienţă profesională. Leneşii şi cei prinşi cu acţiuni de necinste, erau respinşi, chiar dacă forţau intrarea lor în partid cu scop de a obţine beneficii. Persoanele corecte şi de valoare profesională şi morală erau căutate şi chiar rugate cu insistenţă să se înscrie în partid, pe considerentul că prin aportul lor partidul se întăreşte, ceea ce – trebuie să recunoaştem – era perfect adevărat. Acestora li se treceau cu vederea unele neconcordanţe politice statutare, în timp ce anterior, acste vederi erau considerate incompatibile principiilor comuniste. A fi fost exclus din partid era (anterior) un grav stigmat de vinovăţie ce plana asupra individului, dar, ulterior, numeroşi excluşi erau reprimiţi chiar cu onoruri şi cu scuze. Cei care se distingeau pentru merite profesionale, au ajuns să fie decoraţi şi apreciaţi, şi chiar promovaţi înaintea lepădăturilor intrate în prima fază a înscrierilor în partid, unele primind chiar sancţiuni pe linie de partid, deşi căutau să se dea tari şi mari, dar partidul n-avea ce să le facă. Trebuia să-i tolereze căci, totuşi, aveau origne socială “ultrasănătoasă”. Dar exiatau numeroase excluderi din partid chiar şi din această categorie, altădată extrem de privilegiată
Procesul Comunismului. Oricâte împotriviri i s-au adus, până la urmă era necesară o clarificare faţă de ceea ce a reprezentat comunismul în România care a durat aproape jumătate de secol. Acesta n-a fost un proces cu maniere juridice clasice, ci unul principial, alcătuit pe bază de documente întocmite de istorici, jurişti, documentareişi, foşti deţinuţi politici şi reprezentanţi ai societăţii civile care le-au analizat cu obiectivitate şi rigurozitate, fără idei duşmănoase preconcepute. Procesul a reprezentat o acţiune firească şi necesară în care au fost judecate faptele comise, din care comunismul a preluat puterea în ţară. Și unde putea avea loc o primă expunere de motive decât în camerele unite ale Parlamentului? Ceea ce s-a pertecut însă la citirea preambulului procesului de către Preşedintele ţării a fost o reală demascare celor care se opuneau ţinerii lui. Vacarmul ce s–a creat în Parlament, prin fluieruri, vociferări, tropăituri şi o amplă pancardă cu caricatura preşedintelui ţării aflat după gratii, pancardă purtată prin spaţiile Parlamentului de două persoane, din care una era însâşi preşedintele PRM, vor rămâne mărturii pentru eternizate în viaţa parlamentară mondială, alături de mineriade şi de alte asemenea grozăvii. Ne place sau nu ne place, dar peste trecutulul nostru recent, cu atâtea violenţe poliice, nu se poate trece cu vederea. Trecutul trebuie cunoscut întocmai cum s-a petrecut, cu păţile lui cutremurător de negative, chiar şi cu criminale odioase, dar şi cu numeroase realizări, inclusiv luptele ascunse duse în interiorul său Toate trebuie consemnate. Comunismul, deşi şi-a arătat mai ales faţă sa hidoasă, în interiorul lui au acţionat şi ne comuniştii, atât ca frână faţă de abuzuri, cât şi ca factor benefic, realizărilor, la care au contribuit toţi cetăţenii ţării. De la incompetenţa amestecată cu crima, a celor ridicaţi din straturile cele mai de jos ale societăţii din prima sa fază, din care mulţi veneau din lumea intelopă, până la reconstrucţia de fond a ţării, realizată de elitele din toate domeniile, s-a produs un imens şantier naţional comun. E drept că acele realizări tot s-ar fi produs, chiar dacă s-ar fi menţinut capitalismul, dovadă şi mai marilor înfăptuiri din acelaşi interval de timp din ţările capitaliste.
În afara realizărilor din infrastructură, în domeniul suprastructurii încă s-au obţinut rezultate notabile, ca de exemplu în domeniul învăţământului, a culturii şi a asitenţei sociale şi sanitare. O parte cu adevărat pozitivă a fost, nu numai lichidarea analfabetismului, ci şi stimularea culturii prin răspândirea cărţii la preţuri modice, a creerii de biblioteci şi a caselor de cultură de la sate, domeniii ce au decăzut simţitor, mai ales în perioada “de tranziţie”. Trebuie să recunoaştem că în condiţiile de atunci s-au obţinut realizări pozitive şi pe plan politic extern, în care fostul prim-ministru de atunci, Ion Gheorghe Maurer, alături de miniştrii de externe, Corneliu Mănescu şi Ștefan Andrei, au avut, de asemenea, un rol esenţial. Dacă în partea doua a regimului comunist (cu excepţia ultimului deceniu) am trăit un comunism cu o faţă mai umană, perioada de început (1945-1962) a reprezentat o orânduire mai rea decât un sclavagism dur. Era monstruozitatea comunismului stalinist. Dar faţă de răul de fond pe care comunismul l-a produs societăţii de bază, acel “bine” realizat prin comunismul cu faţă umană, va rămânea totuşi în umbra milioanelor de crime şi de suferinţe produse intenţionat în perioada de început..
Şeful statului, dl Traian Băsescu şi-a încheiat expunerea din camerele reunite ale Parlamentului, într-un vacarm penibil, ce nu poate fi etichetat decât ca degradant şi ruşinos pentru o ţară.democrată. In sală nu s-au auzit decât fluerături, tropăiturui şi huidueli care au durat pe tot parcursul expunerii sale, vacarm menţinut de sutele de tineri răspândiţi peste tot în sală, îndeoesebi la balcoane, aduşi cu camioanele de peste tot din ţară. Dacă nu ar fi existat microfoanele în apropierea gurii preşeditelui, care i-au înregistrat direct cuvintele, nimeni nu ar fi înţeles ce spune. D-sa şi-a încheiat expunerea prin cuvintele că acel comunism a fost un regim ilegal şi criminal, afirmaţie ce i-a înfuriat şi mai mult pe unii care, în acel for naţional superiorcare se declară iubitori de ţară. Dar oare cum altfel ar putea fi etichetat un regim care a promovat atătea atrocităţile ce nu pot fi contestate..
Acest proces nu va fi un revers al proceselor comuniste inumane şi discreţionare desfăşurate în anii 1945-1960 când fruntaşii Partidelor Istorice, dar şi unii membrii mai marcanţi, şi nu numai ei, au fst condamnaţi la temniţă grea pe zeci de ani de închisoare, unde au fost înfometaţi, batjocuriţi şi torturaţi, având ca unic scop: de a fi exterminaţi. Procesul Comunismului trebuie să fie şi să rămână un document istoric grăitor. Cel mai real document al istoriografiei româneşti, iar pe deasupra, el trebuie să aibă şi un substrat moral. El nu va avea nici un inculpat fizic în boxe, ci doar, cel mult câteva nominalizări, tot pe bază de documente. Vor trebui însă scoase la lumină ororile la care s-a recurs, mai ales a celor din perioada stalinistă, dar toate aceasta nu le stabilim noi. Acea carte neagră a comunismului va conţine, fortuit, şi file albe ce trebuie recunoscute. Acele “pagini aurii”ale comunismului, la care au contribuit în primul rând necomuniştii, dacă n-ar fi existat, poate că n-am mai fi existat nici noi astăzi ca ţară.
Cei care au trăit din plin perioada interbelică, apoi ambele forme de comunissm (stalinist şi ceauşist), ca şi postceauşismul iliescian, sunt în măsură să le vadă rezultatele comparativ pe toate patru, ca privite dintr-un singur unghi. Procesul comunismului trebuoe să rămână o acţiune deschisă care să fie mereu adăogit cu alte şi alte documente. Cine consideră procesul comunismului ca pe o inutilitate, nu poate fi considerat a fi un cetăţean român adevărat. Noi trebuie să ne cunoaştem trecutul după cum a fost el, cu bune şi cu rele, căci doar astfel ne vom putea lumina paşii asupra viitorului..
c). Campania de destituire din funţie a preşedintelui ales al ţării
O ţară nu poate trăi decât prin unitate. În condiţiile în care ne aflăm, ţara are mare nevoie de coeziune, dar şi de multă luciditate. Noi ţipăm din toţi rărunchii: “Capul lui Moţoc vrem !”, fără să ştim cine este şi ce a comis acel hulit şi detestat “Moţoc” căruia îi cerem capul, fără să ştim de ce o facem, cum s-a întămplat când s-a vrut suspendarea şi chiar destituirea Preşedintelui ţarii. Noi nu avem dreptul să ne dezbinăm forţat şi nejustificat ţara, de placul unora sau a altora. Dar se constată că urmărim să o chiar tranşăm în mod iresponsabil în hălci, după cum s-a întâmplat pe vremea domnitorului Moldovei, Ioan Vodă, supranumit “cel Cumplit”. Acel domnitor, pus să realizeze fapte mari în ţară, nu numai că a fost… “suspendat din funcţie” la insistenţele boierilor deranjaţi în acţiunile lor, dar, după ce l-au capturat, i-au legat membrele, fiecare de hamurile separate a patru armăsari nărăvaşi pe care i-au biciuit şi astfel l-au spintecat de viu. Fenomene asemănătoare au avut loc şi mai recent, dar prin metode considerate… “mai civilizate”, de exemplu mitralierea sau intenţia de destituire din funcţie, dar sară argumente plauzibile, prin intermediul coalizat al însăşi Parlamentului ţării. Autorii morali ai acestor gâlcevi naţionale, care în asemenea condiţii ne-ar putea duce ţara la nimicire sunt, în principal, unii patroni influenţi de canale de televiziune care finanţează şi unele trusturi de presă. Ei sunt cei care, deţinând forţa economică, urmăresc să deţină şi puterea politică. Aceştia caută să dirijeze acţiunile politicienilor care să facă “acte la comanda lor”, dar nu după gândire proprie, ci după digitaţia acelora. Ei ar trebui ţinuţi însă sub control căci din culisele, din cuştile şi din turnurile lor de comandă se incită şi se bulversează şi spiritele în ţară,. ceea ce echivatează, pentru noi, cu adevăratele seisme telurice. Acţiunea lipsită de consistentă coordonată de d-l Dan Voiculescu şi ajunctul său, serrgiu Andone, vor rămâne acte penibile de autoacuzare, cu care şi-a stopit obrazul, asemenea unui vitriol, Parlamentul, dar nu în totalitate, ci acea cifră 322. Ceea ce rămăne de neînţeles e faptul că aliaţii liberali fireşte, din alianţa D,A (Dreptate şi Adevăr) şi-au trădat confraţii.
Acei “angrosişti” pretind şefului statului să li se supună şi să fie altfel de om decât ceilalţi oamenii, găsindu-i pricină prin învinuiri puerile şi ridicole, ca de exemplu că la o întrunire populară a băut din sticlă, ca şi cum acestea ar fi probleme politice majore ale ţării şi nu faptul că s-a pus să facă treabă în această ţară coruptă şi să înfăptuiască anumite obiective majore de interes naţional. Dar nu este lăsat. Î se pun piedici iresponsabile, menite pentru binele ţării. Aceştia ar dori să-l vadă un simplu figurant politic care să fie jucat pe degetele unor păpusari. “Lătrăii” negăsind alte învinuiri consistente s-au legat de faptul că a ciocnit un pahar cu un cetăţean oarecare la un resturant, tot oarecare (atât local popular sau de lux) şi că asemenea manieră nu ar fi… “de bon ton”. Prin asemenea găselniţe, ca şi altele, ei pretind că au găsit vinovatul ce trebuie scos din circuit. Au urmat căutările şi insinuările de învinovăţire că a încălcat grav însăşi Constituţia, adică legea fundamentală a ţării. Dar mai degrabă vor găsi acul în carul cu fân, decât încălcările săvârşite, fără însă să-şi vadă bârna din proprii lor ochi. Aceşti “pedanţi grosieri” pretind ca unii şefi să fie supraoameni. Dar om e şi el ca şi noi toţi. Ferească Dumnezeu să avem un supraom în fruntea statului sau a guvernului. Dar mai ales ferească Dumnezeu să-i mai avem mult timp pe acei critici-analişti care dau tonul în mass-media dominată de ei. Ţara are nevoie acum de oameni puşi pe treabă şi nu de profitori puşi să creeze zarvă şi gâlceavă. Ei oare nu văd că se demonetizează singuri (încet dar sigur), deşi au încă susţinerea multor altor slabi în cugete ?. Opinia publică începe să se plictisească deja de discursurile lor răsuflate, dar pline de venin.
Reconcilierea naţională trebuie să devină cea mai importantă prioritate a României. Deşi de la căderea comunismului trăim într-o aprigă duşmănie internă, nu mai putem continua pe această cale. Soluţia finală, adică obiectivul nostru prioritar pe termen mediu nu poate fi altul decât cel care a fost aplicat la sfârşitul războiului civil din Spania din 1939, căci istoria lor de atunci se repetă în mare parte astăzi şi la noi. Ca bilanţ, ţara noastră a pierdut incomparabil mai mult decât spaniolii în urma faimosului război civil, dar care nu a intrat în cel de al doilea război mondial, rămânând neutră. . Nu avem o altă cale decât ştergerea cu buretele a vrajbei naţionale, dar nu înainte de acea spovedanie fără patrafir şi fără jurământ strâmb. Să le cerem în scris şi pe cuvânt de onoare, politicienilor şi oamenilor de afaceri păpuşari, de destăinuirea, atât a trecutului lor, cât şi a averilor pe care le posedă, precum şi pe ce cale au fost dobandite. Onoarea în ţară să fie ridicată la rang de sfinţenie. Crimele împotriva umanităţii şi chiar cele de tipul mineriadelor trebuie să rămână imprescriptibile moral, atâta timp va exista neamul românesc. Gruparea care a preluat conducerea destinelor nationale la revoluţie trebuie să fie enumerată printre calamităţile şi ruşinile naţionale. Multora ar putea să le fie ruşine de trecutul lor şi chiar să ridice capul în societate după fărădelegile pe care le-au săvârşit, nu să ajungem ca tomai ei să fie ceicare să ne sfideze. In acest fel trebuie înţeleasă lustraţia. Dar ei nu posedă acest sentiment, căci la ei nu există acea nobleţe sufletească a. recunoaşterii greşelilor faţă de propriul popor. În afară de neocomunismul pe care l-au instaurat, (în mare parte mai rău decât comunismul ceauşist), au “reuşit” să dezbine poporul în două Românii care, nu numai că se învrăjbesc între ele chiar şi astăzi, dar ne epuizăm reciproc energiile prin acţiuni sterile de autouzură sufletească, în schimb au dat cale liberă la hoţie şi necinste, toate desfăşurate “sub acoperire legislativă”. Legile au fost alcătuite în aşa fel ca fărădelegile să poată fi ascunse sub paravanul democraţiei şi a falsului liberalism. Şi toate acestea se petrec deliberat, nu numai din incompetenţa conducătorilor, ci mai ales prin cointeresarea “oligarhiei politice” faţă de profit pe orice cale. Au existat câteva lozinci demagogice de faţadă, lansate ca nişte fumigene în numele patriotismului şi a reconcililierii naţionale, dar fruntaşii politici ai acelor partide s-au dovedit demagogi falşi şi lipsiţi de patriotism autentic. Aceştia. conştienţi că acest deziderat ar trebui să impună şi unele măsuri de reformă structurală în interiorul serviciilor statului, ceea ce ar fi implicat renunţarea la unele beneficii imediate, dar la care nu erau dispuşi să renunţe. Mimând limbajul suro-mut, nu se poate realiza un discurs coerent, căci nici un surd nu este atât de tare de urechi decât cel care nu vrea să audă.
a). Începuturile comunismului în România
Ceea ce spun mai jos sint lucruri arhicunoscute de populaţe, iar ceea ce voi rezuma nu reprezintă nici 1 % din ceea ca a reprezentat cu adevărar comunismul.
La instalarea comunismului autentic de la începutul anului 1945 din România, primul obiectiv urmărit a fost decapitarea vechii noastre elite, dar nu numai elita politică, culturală sau militară, ci chiar şi elita ţărănească, cea care reprezenta continuitatea tradiţional-structurată a poporului român. Lician Blaga spunea că eternitatea noastră s-a născut la sate. La instalarea comunismului în România se urmărea ca şi ţărănimea majoritară să fie reprofilată, confiscându-i-se însuşi obiectul muncii: adică pământul şi anexele sale de proprietate personală (vitele şi uneltele de lucru). Casele mai arătoase şi averile celorlalţi cetăţeni au fost confiscate cu duritate, iar întreprinderile, atât cele mari, dar şi cele mici au fost desfiinţate, iar foştii lor proprietari au ajuns nişte proscrişi după deposedarea lor de agoniseala de o viaţă.. S-a întâmplat ceva asemănător puilor de sub cloşcă cărora li s-ar fi jumulit penajul pentru ca toţi să se adune forţat sub aripile “protectoare” ale ei pentru a nu muri de frig. A fi avut casă naţionalizată sau de a avea rude în străinătate echivale cu un grav stigat pus pe fruntea celui care îl purta
Unda de şoc, cutremurul naţional provocat trebuia extins peste tot în ţară. În acest scop a fost introdus şi climatul de frică şi de supunere totală. Populaţia trebuia să trăiască cu spaima că în orice moment se poate aştepta la ceea poate fi şi mai rău, adică la arestări şi chiar la lichidare fizică. Dar acest climat nu se limita numai la măsuri administrative, ci trebuia concretizat prin acţiuni de verificare amănunţită a trecutului fiecărui cetăţean, după care se trecea la munca de jos sau chiar la arestări, deportări, lagăre de exterminare, după caz. În afara manierelor de subordonare totală a fost introdusă, “duba neagră” care era o altă emblemă sinistră a regimului. Ea te ridica noaptea de acasă, dar şi ziua de pe stradă, în văzul lumii, cea ce echivala cu un climat calculat de a induce spaimă şi supunere. Populaţia trebuia să trăiască în stare de incertitudine şi de totală dependenţă. Acesta era sistemul de a preveni orice tentativă de opoziţie. Se aplicau anii agrei de detenţie – de la zece în sus – chiar pentru supoziţii nereale şi nici măcar gândite de către acuzat, ci doar insinuate de alţii ca răzbunare, dar neverificate de autorităţi, căci nu era timp şi pentru asemenea “pierderi neesenţiale de timp”. Populaţia, ca să poată supravieţui, trebuia să se lase înregimentată cel puţin în aşa. numitele organizaţii procomuniste (sindicate, asociatii felurite, de exemplu “de prietenie” etc.). Lumea n-a avut o altă soluţie de supravieţuire decât supunerea declarată, cu toţii fiind puşi unor reeducări prin spălare de creere care, prin diabolismul lor, a prins câte ceva în populaţe. Ca să supravieţuieşti trebuia să devi făţarnic, de aici derivând şi prefăcătoria pe care o mai manifestă populaţia. Învăţământul ideologic generalizat era obligator chiar şi pentru gospodine şi pensionari.
După verificările minuţioase ale adulţilor, s-a trecut rapid la pregătirea “pepinierei de cadre”. Începând cu copiii, s-au pus şi bazele dosariadei de mai târziu, pentru a putea dispune de şantajarea fiecărui cetăţean pe bază de documente. Cei mai mulţi din acei copii sunt astăzi cadrele de bază ale social-democraţiei post comuniste hibride, adică cei care nu sunt nici comunişti, nici capitalişti, ci un fel de struţo-cămilă. Copiii şi adolescenţii neputând primi de acasă alte îndrumări din cauza fricii părinţilor de a nu fi depistaţi că au concepţii diferite faţă de cele primite în şcoală, au respectat cel puţin baza din doctrina în care au fost educaţi ca pioneri, iar ulterior ca UTC-işti (Uniunea Tineretului Comunist). Copiii, acei “ieniceri” (dar nu ai turcilor, ci ai comunismului), erau mai îndoctrinaţi pe vremea aceea decât înşişi membrii de partid care s-au născut şi au fost educaţi în burghezie, păstrând câte ceva din vechile structuri.
Dacă în perioada stalinistă ţara era împărţită între comuniştii atotputernici şi între ne-comuniştii obidiţi şi persecutaţi, în perioada comunist-ceauşistă, oficialităţile comuniste împreună cu cetăţenii au găsit un alt modus vivendi, unul de supravieţuire şi de coabitare reciproc-avantajoasă. Ceauşescu a avut meritul că a deschis larg porţile de intrare ale “comunismului”, desfiinţăndu-se chiar şi etapa intermediară destul de dură de “candidat de partid” care dura iniţial doi ani. Pe calea aceasta, fiecare din părţi se prefăcea că o crede pe cealaltă. S-a ajuns ca la căderea comunismului să se atngă colosala cifră cuprinsă între trei milioane şi jumătate şi peste patru milioane şi jumătate de posesori ai “carnetului roşu”, ceea ce reprezenta de trei ori mai mulţi membrii de partid la numărul de locuitori, decât în oricare altă ţară comunistă aflată sub vigilenţa Moscovei. În însăşi ţara de origine a comunismului, Rusia Sovietică, adică URSS care, la patru sute de milioane de locuitori, doar nouă milioane erau posesori ai carnetului roşu, pe când la noi, la numai douăzeci şi trei de milioane, numarul “comuniştilor” era dublu faţă de ei. La aceşti “comunişti de supravieţuire” din România (din care nici măcar un sfert nu erau reali), mai trebuie să se adauge alţi doi-trei membrii de familie de pe lângă fiecare posesor de carnet roşu, astfel încât România apărea o ţară comunistă, adică “o ţară roşie”, deşi doar se prefăcea că este. În realitate ea nu era nici măcar “portocalie”, ci una pestriţă. Numai astfel se poate explica prăbuşirea aproape spontană a comunismului la 21-22 decembrie 1989 şi nu datorată lui Iliescu şi a “emanaţilor revoluţiei”
După înlăturarea lui Ceauşescu au urmat paşii mari şi hotărâţi, dar nu spre democraţie autentică, ci spre neocomunism, ceea ce este cu totul altceva. Neocomunismul a fost un amestec de caricatuă, atât a comunismului, cât şi a capitalismului. A fost o păcăleală haină asupra amânduora.
b). Neocomunismul. În perioada neocomunistă, în locul ideologizării staliniste s-a recurs la o veche armă comunistă, când, în afara minciunii exprimate în faţă, se trecea la deformare a adevului, la starea inducerii în eroare a populaţiei, a dezinformării, adică a prezintării unui adevăr deformat, aducându-se argumente cu două sensuri.. De exemplu: “noi vrem binele populaţiei, dar pentru a-l realiza avem nevoie de linişte”. În realitate se urmărea linişte pentru a se putea acapara şi îmbogăţii în voie din imensele averi acumulate prin truda de până atunci a bietului popor. Minciuna sfruntată, ca şidenaturarea adevului aveau efectul unori arme de distrugere în masă care acţionau, chiar şi asupra conştiinţelor celor de bună credinţă. Arma de a te minţii în faţă, nesocotind adevărul, e ca şi cum ai susţine cu tărie în faţa adversarului că ghinda e mai plăcută la gust decât curmala, doar prin faptul că există ceva asemănare intre ele ca aspect. E adevărat că porcii preferă ghinda, însă, pentru aceasta trebuie să fii altfel structurat biologic ca să ai asemenea prefernţa. În realitate nici neocomuniştii nu credeau în asemenea spuse, dar, de pe urma unor astfel de susţineri şi raţionamente false, sistemul politic obţineau mari beneficii. Acesta a fost mai binele pe care ni l-au cadorisit emanaţii revoluţiei prin noul lor regim de “democraţie originală”.
Mai trebuie să reamintim faptul că ceeace n-a reuşit să realizeze regimul ceauşist în procsul de “comunizare a ţării”, a reuşit să realizeze din plin regimul lui Iliescu prin apariţia acelui neaşteptat fenomen inedit până la el: “apariţia unei noi categorii de cetăţeni, cel al nostalgicilor” în care, mulţi din cei care erau cei mai înverşunaţi duşmani ai lui Ceauşescu au început să-i aprobe unele măsuri care erau mai acceptabile, decât ale “urmaşului său”, Iliescu. Mai ales nivelul de trai a încceput să se degradeze îndeosebi în categoria de populaţie săracă. Pe mulţi adversari ai lui Ceauşescu îi auzeai spunând: “ce bine era pe vremea când ne era mai rău”
Mai trebuie menţionat că pe timpul lui Ceauşescu nu orice arivist sau lichea erau primiţi în partidul comunist. Se introdusese o triere reală şi severă de selectare, cu scopul de a se obţie eficienţă profesională. Leneşii şi cei prinşi cu acţiuni de necinste, erau respinşi, chiar dacă forţau intrarea lor în partid cu scop de a obţine beneficii. Persoanele corecte şi de valoare profesională şi morală erau căutate şi chiar rugate cu insistenţă să se înscrie în partid, pe considerentul că prin aportul lor partidul se întăreşte, ceea ce – trebuie să recunoaştem – era perfect adevărat. Acestora li se treceau cu vederea unele neconcordanţe politice statutare, în timp ce anterior, acste vederi erau considerate incompatibile principiilor comuniste. A fi fost exclus din partid era (anterior) un grav stigmat de vinovăţie ce plana asupra individului, dar, ulterior, numeroşi excluşi erau reprimiţi chiar cu onoruri şi cu scuze. Cei care se distingeau pentru merite profesionale, au ajuns să fie decoraţi şi apreciaţi, şi chiar promovaţi înaintea lepădăturilor intrate în prima fază a înscrierilor în partid, unele primind chiar sancţiuni pe linie de partid, deşi căutau să se dea tari şi mari, dar partidul n-avea ce să le facă. Trebuia să-i tolereze căci, totuşi, aveau origne socială “ultrasănătoasă”. Dar exiatau numeroase excluderi din partid chiar şi din această categorie, altădată extrem de privilegiată
Procesul Comunismului. Oricâte împotriviri i s-au adus, până la urmă era necesară o clarificare faţă de ceea ce a reprezentat comunismul în România care a durat aproape jumătate de secol. Acesta n-a fost un proces cu maniere juridice clasice, ci unul principial, alcătuit pe bază de documente întocmite de istorici, jurişti, documentareişi, foşti deţinuţi politici şi reprezentanţi ai societăţii civile care le-au analizat cu obiectivitate şi rigurozitate, fără idei duşmănoase preconcepute. Procesul a reprezentat o acţiune firească şi necesară în care au fost judecate faptele comise, din care comunismul a preluat puterea în ţară. Și unde putea avea loc o primă expunere de motive decât în camerele unite ale Parlamentului? Ceea ce s-a pertecut însă la citirea preambulului procesului de către Preşedintele ţării a fost o reală demascare celor care se opuneau ţinerii lui. Vacarmul ce s–a creat în Parlament, prin fluieruri, vociferări, tropăituri şi o amplă pancardă cu caricatura preşedintelui ţării aflat după gratii, pancardă purtată prin spaţiile Parlamentului de două persoane, din care una era însâşi preşedintele PRM, vor rămâne mărturii pentru eternizate în viaţa parlamentară mondială, alături de mineriade şi de alte asemenea grozăvii. Ne place sau nu ne place, dar peste trecutulul nostru recent, cu atâtea violenţe poliice, nu se poate trece cu vederea. Trecutul trebuie cunoscut întocmai cum s-a petrecut, cu păţile lui cutremurător de negative, chiar şi cu criminale odioase, dar şi cu numeroase realizări, inclusiv luptele ascunse duse în interiorul său Toate trebuie consemnate. Comunismul, deşi şi-a arătat mai ales faţă sa hidoasă, în interiorul lui au acţionat şi ne comuniştii, atât ca frână faţă de abuzuri, cât şi ca factor benefic, realizărilor, la care au contribuit toţi cetăţenii ţării. De la incompetenţa amestecată cu crima, a celor ridicaţi din straturile cele mai de jos ale societăţii din prima sa fază, din care mulţi veneau din lumea intelopă, până la reconstrucţia de fond a ţării, realizată de elitele din toate domeniile, s-a produs un imens şantier naţional comun. E drept că acele realizări tot s-ar fi produs, chiar dacă s-ar fi menţinut capitalismul, dovadă şi mai marilor înfăptuiri din acelaşi interval de timp din ţările capitaliste.
În afara realizărilor din infrastructură, în domeniul suprastructurii încă s-au obţinut rezultate notabile, ca de exemplu în domeniul învăţământului, a culturii şi a asitenţei sociale şi sanitare. O parte cu adevărat pozitivă a fost, nu numai lichidarea analfabetismului, ci şi stimularea culturii prin răspândirea cărţii la preţuri modice, a creerii de biblioteci şi a caselor de cultură de la sate, domeniii ce au decăzut simţitor, mai ales în perioada “de tranziţie”. Trebuie să recunoaştem că în condiţiile de atunci s-au obţinut realizări pozitive şi pe plan politic extern, în care fostul prim-ministru de atunci, Ion Gheorghe Maurer, alături de miniştrii de externe, Corneliu Mănescu şi Ștefan Andrei, au avut, de asemenea, un rol esenţial. Dacă în partea doua a regimului comunist (cu excepţia ultimului deceniu) am trăit un comunism cu o faţă mai umană, perioada de început (1945-1962) a reprezentat o orânduire mai rea decât un sclavagism dur. Era monstruozitatea comunismului stalinist. Dar faţă de răul de fond pe care comunismul l-a produs societăţii de bază, acel “bine” realizat prin comunismul cu faţă umană, va rămânea totuşi în umbra milioanelor de crime şi de suferinţe produse intenţionat în perioada de început..
Şeful statului, dl Traian Băsescu şi-a încheiat expunerea din camerele reunite ale Parlamentului, într-un vacarm penibil, ce nu poate fi etichetat decât ca degradant şi ruşinos pentru o ţară.democrată. In sală nu s-au auzit decât fluerături, tropăiturui şi huidueli care au durat pe tot parcursul expunerii sale, vacarm menţinut de sutele de tineri răspândiţi peste tot în sală, îndeoesebi la balcoane, aduşi cu camioanele de peste tot din ţară. Dacă nu ar fi existat microfoanele în apropierea gurii preşeditelui, care i-au înregistrat direct cuvintele, nimeni nu ar fi înţeles ce spune. D-sa şi-a încheiat expunerea prin cuvintele că acel comunism a fost un regim ilegal şi criminal, afirmaţie ce i-a înfuriat şi mai mult pe unii care, în acel for naţional superiorcare se declară iubitori de ţară. Dar oare cum altfel ar putea fi etichetat un regim care a promovat atătea atrocităţile ce nu pot fi contestate..
Acest proces nu va fi un revers al proceselor comuniste inumane şi discreţionare desfăşurate în anii 1945-1960 când fruntaşii Partidelor Istorice, dar şi unii membrii mai marcanţi, şi nu numai ei, au fst condamnaţi la temniţă grea pe zeci de ani de închisoare, unde au fost înfometaţi, batjocuriţi şi torturaţi, având ca unic scop: de a fi exterminaţi. Procesul Comunismului trebuie să fie şi să rămână un document istoric grăitor. Cel mai real document al istoriografiei româneşti, iar pe deasupra, el trebuie să aibă şi un substrat moral. El nu va avea nici un inculpat fizic în boxe, ci doar, cel mult câteva nominalizări, tot pe bază de documente. Vor trebui însă scoase la lumină ororile la care s-a recurs, mai ales a celor din perioada stalinistă, dar toate aceasta nu le stabilim noi. Acea carte neagră a comunismului va conţine, fortuit, şi file albe ce trebuie recunoscute. Acele “pagini aurii”ale comunismului, la care au contribuit în primul rând necomuniştii, dacă n-ar fi existat, poate că n-am mai fi existat nici noi astăzi ca ţară.
Cei care au trăit din plin perioada interbelică, apoi ambele forme de comunissm (stalinist şi ceauşist), ca şi postceauşismul iliescian, sunt în măsură să le vadă rezultatele comparativ pe toate patru, ca privite dintr-un singur unghi. Procesul comunismului trebuoe să rămână o acţiune deschisă care să fie mereu adăogit cu alte şi alte documente. Cine consideră procesul comunismului ca pe o inutilitate, nu poate fi considerat a fi un cetăţean român adevărat. Noi trebuie să ne cunoaştem trecutul după cum a fost el, cu bune şi cu rele, căci doar astfel ne vom putea lumina paşii asupra viitorului..
c). Campania de destituire din funţie a preşedintelui ales al ţării
O ţară nu poate trăi decât prin unitate. În condiţiile în care ne aflăm, ţara are mare nevoie de coeziune, dar şi de multă luciditate. Noi ţipăm din toţi rărunchii: “Capul lui Moţoc vrem !”, fără să ştim cine este şi ce a comis acel hulit şi detestat “Moţoc” căruia îi cerem capul, fără să ştim de ce o facem, cum s-a întămplat când s-a vrut suspendarea şi chiar destituirea Preşedintelui ţarii. Noi nu avem dreptul să ne dezbinăm forţat şi nejustificat ţara, de placul unora sau a altora. Dar se constată că urmărim să o chiar tranşăm în mod iresponsabil în hălci, după cum s-a întâmplat pe vremea domnitorului Moldovei, Ioan Vodă, supranumit “cel Cumplit”. Acel domnitor, pus să realizeze fapte mari în ţară, nu numai că a fost… “suspendat din funcţie” la insistenţele boierilor deranjaţi în acţiunile lor, dar, după ce l-au capturat, i-au legat membrele, fiecare de hamurile separate a patru armăsari nărăvaşi pe care i-au biciuit şi astfel l-au spintecat de viu. Fenomene asemănătoare au avut loc şi mai recent, dar prin metode considerate… “mai civilizate”, de exemplu mitralierea sau intenţia de destituire din funcţie, dar sară argumente plauzibile, prin intermediul coalizat al însăşi Parlamentului ţării. Autorii morali ai acestor gâlcevi naţionale, care în asemenea condiţii ne-ar putea duce ţara la nimicire sunt, în principal, unii patroni influenţi de canale de televiziune care finanţează şi unele trusturi de presă. Ei sunt cei care, deţinând forţa economică, urmăresc să deţină şi puterea politică. Aceştia caută să dirijeze acţiunile politicienilor care să facă “acte la comanda lor”, dar nu după gândire proprie, ci după digitaţia acelora. Ei ar trebui ţinuţi însă sub control căci din culisele, din cuştile şi din turnurile lor de comandă se incită şi se bulversează şi spiritele în ţară,. ceea ce echivatează, pentru noi, cu adevăratele seisme telurice. Acţiunea lipsită de consistentă coordonată de d-l Dan Voiculescu şi ajunctul său, serrgiu Andone, vor rămâne acte penibile de autoacuzare, cu care şi-a stopit obrazul, asemenea unui vitriol, Parlamentul, dar nu în totalitate, ci acea cifră 322. Ceea ce rămăne de neînţeles e faptul că aliaţii liberali fireşte, din alianţa D,A (Dreptate şi Adevăr) şi-au trădat confraţii.
Acei “angrosişti” pretind şefului statului să li se supună şi să fie altfel de om decât ceilalţi oamenii, găsindu-i pricină prin învinuiri puerile şi ridicole, ca de exemplu că la o întrunire populară a băut din sticlă, ca şi cum acestea ar fi probleme politice majore ale ţării şi nu faptul că s-a pus să facă treabă în această ţară coruptă şi să înfăptuiască anumite obiective majore de interes naţional. Dar nu este lăsat. Î se pun piedici iresponsabile, menite pentru binele ţării. Aceştia ar dori să-l vadă un simplu figurant politic care să fie jucat pe degetele unor păpusari. “Lătrăii” negăsind alte învinuiri consistente s-au legat de faptul că a ciocnit un pahar cu un cetăţean oarecare la un resturant, tot oarecare (atât local popular sau de lux) şi că asemenea manieră nu ar fi… “de bon ton”. Prin asemenea găselniţe, ca şi altele, ei pretind că au găsit vinovatul ce trebuie scos din circuit. Au urmat căutările şi insinuările de învinovăţire că a încălcat grav însăşi Constituţia, adică legea fundamentală a ţării. Dar mai degrabă vor găsi acul în carul cu fân, decât încălcările săvârşite, fără însă să-şi vadă bârna din proprii lor ochi. Aceşti “pedanţi grosieri” pretind ca unii şefi să fie supraoameni. Dar om e şi el ca şi noi toţi. Ferească Dumnezeu să avem un supraom în fruntea statului sau a guvernului. Dar mai ales ferească Dumnezeu să-i mai avem mult timp pe acei critici-analişti care dau tonul în mass-media dominată de ei. Ţara are nevoie acum de oameni puşi pe treabă şi nu de profitori puşi să creeze zarvă şi gâlceavă. Ei oare nu văd că se demonetizează singuri (încet dar sigur), deşi au încă susţinerea multor altor slabi în cugete ?. Opinia publică începe să se plictisească deja de discursurile lor răsuflate, dar pline de venin.
Reconcilierea naţională trebuie să devină cea mai importantă prioritate a României. Deşi de la căderea comunismului trăim într-o aprigă duşmănie internă, nu mai putem continua pe această cale. Soluţia finală, adică obiectivul nostru prioritar pe termen mediu nu poate fi altul decât cel care a fost aplicat la sfârşitul războiului civil din Spania din 1939, căci istoria lor de atunci se repetă în mare parte astăzi şi la noi. Ca bilanţ, ţara noastră a pierdut incomparabil mai mult decât spaniolii în urma faimosului război civil, dar care nu a intrat în cel de al doilea război mondial, rămânând neutră. . Nu avem o altă cale decât ştergerea cu buretele a vrajbei naţionale, dar nu înainte de acea spovedanie fără patrafir şi fără jurământ strâmb. Să le cerem în scris şi pe cuvânt de onoare, politicienilor şi oamenilor de afaceri păpuşari, de destăinuirea, atât a trecutului lor, cât şi a averilor pe care le posedă, precum şi pe ce cale au fost dobandite. Onoarea în ţară să fie ridicată la rang de sfinţenie. Crimele împotriva umanităţii şi chiar cele de tipul mineriadelor trebuie să rămână imprescriptibile moral, atâta timp va exista neamul românesc. Gruparea care a preluat conducerea destinelor nationale la revoluţie trebuie să fie enumerată printre calamităţile şi ruşinile naţionale. Multora ar putea să le fie ruşine de trecutul lor şi chiar să ridice capul în societate după fărădelegile pe care le-au săvârşit, nu să ajungem ca tomai ei să fie ceicare să ne sfideze. In acest fel trebuie înţeleasă lustraţia. Dar ei nu posedă acest sentiment, căci la ei nu există acea nobleţe sufletească a. recunoaşterii greşelilor faţă de propriul popor. În afară de neocomunismul pe care l-au instaurat, (în mare parte mai rău decât comunismul ceauşist), au “reuşit” să dezbine poporul în două Românii care, nu numai că se învrăjbesc între ele chiar şi astăzi, dar ne epuizăm reciproc energiile prin acţiuni sterile de autouzură sufletească, în schimb au dat cale liberă la hoţie şi necinste, toate desfăşurate “sub acoperire legislativă”. Legile au fost alcătuite în aşa fel ca fărădelegile să poată fi ascunse sub paravanul democraţiei şi a falsului liberalism. Şi toate acestea se petrec deliberat, nu numai din incompetenţa conducătorilor, ci mai ales prin cointeresarea “oligarhiei politice” faţă de profit pe orice cale. Au existat câteva lozinci demagogice de faţadă, lansate ca nişte fumigene în numele patriotismului şi a reconcililierii naţionale, dar fruntaşii politici ai acelor partide s-au dovedit demagogi falşi şi lipsiţi de patriotism autentic. Aceştia. conştienţi că acest deziderat ar trebui să impună şi unele măsuri de reformă structurală în interiorul serviciilor statului, ceea ce ar fi implicat renunţarea la unele beneficii imediate, dar la care nu erau dispuşi să renunţe. Mimând limbajul suro-mut, nu se poate realiza un discurs coerent, căci nici un surd nu este atât de tare de urechi decât cel care nu vrea să audă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu